(...) De câteva zile, însă, era sâcâit de altceva… Unul dintre copiii de-a XII-a
căutase pe Internet şi găsise rezolvarea temei pentru acasă. Singurul din
clasă, dar, uite că merită să-ţi baţi capul cu ei, chiar şi aici, la ţară, îşi
zisese, cuprins de un soi de satisfacţie profesională, pe care, ciudat sau nu,
în buricul capitalei n-o resimţise: dom’
profesor, chiar 66? Dar, ştiţi ceva? E mişto! Era tare Shakespeare ăsta, era
cool! Şi cre’ că ni se cam potriveşte ce spunea el acu’ enşpe secole… Sau, cum
se zice: istoria se repetă… Băiatul alesese chiar şi una dintre numeroasele
traduceri: am luat-o pe-asta, a unui
ciumeg, nu ştiu cum îi zice, mi s-a părut mie mai aşea, parcă se asortează mai
bine cu vremurili apuse… Armand (aşa îl alintase maică-sa, mare devoratoare
de telenovele, numele naşului – Ion – având asupră-i un efect ciudat, de jenă
amestecată cu obidă, chiar dacă pe 7 ianuarie sfârâiau grătarele în mijlocul
bătăturii până se lăsa negura, iar manelele date la maxim crăpau varul de pe
casă…) începu să recite teatral, trezit în scena balconului:
"Tired with all these,
from these would I be gone,
Save that to die I leave
my love alone…"
"Sătul de tot, să scap de
tot aş vrea,
Ci, mort, stingheră-mi
las iubirea mea".
Şi căzu epuizat pe spate, în bancă, în aplauzele şi hăhăielile clasei, iar
Angelina se ridică molatec, cabrându-se uşor, în timp ce îşi săltă mâinile cât
mai sus pentru a arunca pletele oxigenate pe spate, vizând ca prin această
mişcare gândită să i se ridice bluziţa – oarecum inexistentă – în slăvi,
deasupra buricului. De unde străluci o pietricică roşie sub formă de,
bineînţeles, inimă, prinsă în mijlocul unui cercel. Moment în care
Costel-cel-mic-şi-oacheş declanşă ca un arc: Of, Anhelina, mi amoooor! Toată clasa, excitată, fu dintr-o dată la
geamuri, călare pe pervazuri. Să-mi bag...
se auzi unul dintre băieţi, dacă nu-i de
belea la orele de engleză, nu te plictiseşti. Cultură, tatăăăă, cât cuprinde!
Ia uite-l şi pe Salin-cucui mânca-ţi-aş, ce gălăgie-mi face. Ia te uită dom’
profesor ce mândreţe de societate sănătoasă mintal suntem...
Bleg, am bani, bleg la
Zdrazbur, am 950 de euro, bleg, nu mai poci!
Te rătăceşti, bre... îi zise o femeie, doar aşa, fiindu-i milă că prea îl luau toţi în
batjocură. Săracu’, ce vină are el că
le-au luat comuniştii lu’ ta-so şi lu’ mă-sa tot ce-au avut şi au ajuns din
oameni de neam ce-au fost şi ei vreodată neoameni... îl căina Tanţa lu’
Buzatu, cu un dram de discernământ, bazat pe amintirile din copilărie...
Numele lui de botez era Tită, dar lumea îi spunea Sàlin – de pe urma
pronunţării numelui celui mai mare, mai iubit şi mai slăvit, veşnic nemuritor
fiu al poporului comunist de pretutindeni: Stalin. Pe care Tită îl înjura şi în
culcare şi în sculare. Doar că revolta lui avea mereu un aer tragicomic, din
cauza pronunţiei, care, vrând, nevrând muta centrul de greutate al supărării,
transformând-o în caricatură.
Nu mă rădăgesc bre, că
ştiu unde ie nordu’ şi sudu’, cine pe cine are vecin, suprafaţa, bobulaţia... dar, aruncându-şi ochii la ciorchinii de copii din ferestrele liceului,
deveni brusc nervos şi începu să înjure: ete, bula, cine e mă bubulaţia, sunteţi voi? Criminalii, criminalii m-au lăsat fără
familie, şi acum nu au coraj să vină la mine decât mai mulţi, înhăitaţi, cu
măşti be ochi, să vie, îi aştept, da’ io tot bleg, bleg, că am bani, mă duc io
la Zdrazbur, să vadă ei... Fudu-i în gât, be gâtul lor de criminali... Beau,
niminea nu ştie de viaţa mea...
Hai, traversează pe-aci,
că uite, a-ncetinat
maşina aia... şi, ridicând ochii spre liceu: ce faceţi mă, fir-aţi ai dreacu’ să fiţi cu ăla care nu are grije de
voi, păi de-aia vă trimetem noi mă la şicoală, ca să vă călăriţi pe păreţi?
Las’ că viu io acu la director să-i spui, nu vă’ mă ruşâne?
Potoliţi, loviţi de un soi de paralizie, coborâră şi îşi reluă fiecare
locul. Andrei, distrat şi distras, calm, le zise: data viitoare vreau nişte variante de traducere şi interpretare la cele
două versuri. Hai, lăsaţi hlizeala, puteţi să luaţi ce s-a întâmplat ca pe o
lecţie deschisă de antropologie socială. Uite, vă dau şi un eseu liber, veţi primi a doua notă pe el: Sonetul 66
de W. Shakespeare cu aplicabilitate directă la o situaţie de inadaptare socială
a zilelor noastre. Să vă văd!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu