"Eu am să rămân pe veci un tradus. Adică un venetic – oriunde, începând cu România."

Paris, sâmbătă, 3 iunie 1978

(...)

Mărturiile – desigur, sunt necesare, absolut necesare – mai ales pentru o comunitate ca a noastră despre care nu se ştie nimic-nimic şi despre care nu se va şti, atâta vreme cât nu nu vor fi de găsit, în librării, o Istorie a României, fie şi de buzunar; o Istorie a literaturii române – măcar de s-ar reedita Panorama... lui Bazil Munteanu, deşi e veche de... iată, de 40 de ani!... Da, sunt necesare, indispensabile mărturiile, dar eu am scris, iar ce şi cât am scris, slavă Domnului, a fost publicat (deocamdată Gherla, are să fie şi asta de acum [Culoarea curcubeului])... Nu voi spune vreodată că eu mi-am făcut partea mea de treabă, să mai facă şi alţii – voi spune: „Eu, domnilor, tare-aş vrea să scriu ce-mi trece mie prin inimă, nu prin cap; să fac, cu dificultate, facilităţuri!”

Până una-alta. Până – una alta.

Mă aflu la Paris. În 3 iunie (spre 4) una mie nouă sute şaptezeci şi opt. Ştiu, acum: niciodată n-am să mă mai pot întoarce în România. Ştiu, acum: mormintele noastre nu vor putea fi aşezate în triunghi: Vad-Străuleşti... fiindcă acelea, chiar dacă sunt morminte pierdute, se află pe-acolo, pe undeva, iar al meu nu va exista. Fiindcă eu voi fi ars şi presărat în Sena.

N-am îngrijit mormântul tatei – s-a rătăcit, nimeni nu vrea să spună unde a trecut mormântul – eu ştiu: sub aleea centrală; n-am îngrijit mormântul mamei, s-a pierdut, nimeni nu mai ştie pe unde-o fi – eu ştiu: lângă fântână (care nu mai există).

Că tot am trecut în 4 iunie: ferice de Ionesco, de Cioran: au găsit (fiindcă au căutat) azil în limbă. Făcând ei asta, şi-au făcut şi patrie (alta, dar patrie) pe măsură.

Eu am să rămân pe veci un tradus. Adică un venetic – oriunde, începând cu România.      

Paul Goma, Jurnal pe sărite, ed. Nemira, 1997, pp. 42-43