vineri, 15 iunie 2012

Înmormântarea unui fost deţinut politic - o lecţie


Mă gândeam ieri, în drum spre biserica Ilie Gorgani, apoi gândul s-a transformat într-o adevărată preocupare ce m-a însoţit mental pe parcursul întregii zile: Care vor fi reacţiile celor ce vor vedea fotografii sau înregistrări de la înmormântarea lui Gheorghe Jijie? De fapt, răspunsurile sunt previzibile. Întrebarea este retorică.
Întrebările sunt altele: 
Cum te poziţionezi în raport cu istoria, atunci când ea nu se referă doar la Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu  etc.? Când vrei-nu vrei, eşti pus în faţa situaţiei de a alege să fii într-un anume loc sau nu. 
Ce îi determină pe intelectualii cu ştaif ai României să nu aibă niciun fel de problemă în a se afişa cu indivizi corupţi şi vinovaţi de suferinţele comunităţii naţionale (dacă spun popor, se vor leza prietenii mei care mi-au mai atras atenţia că este un cuvânt demagogic!!!!), dar "fug" de orice posibilitate de a se afla în preajma unui individ - trebuie să spun: "mărunt", pentru că "duşmanii poporului", "fasciştii" etc. nu mai au mari reprezentanţi politici în viaţă, ci doar mari oameni, mari conştiinţe, aşa cum a fost cel care a plecat ieri pe ultimul drum? Să fie vorba de o încarnare a oprobiului ideologic reprezentat de etichetarea de "fascist", pe care ne-au ajutat să o "înţelegem" încă din 1944 tancurile sovietice? Nu ştiu. Dar pot să constat: în societatea românească de azi nu este niciun fel de ruşine, de problemă, de disconfort să se ştie că ai fost comunist. Dimpotrivă. Nu suntem deranjaţi că votăm "cu conştiinţa (noastră vinovată) împăcată" nomenclaturişti şi urmaşi de nomenclaturişti, că stăm la masă în direct cu criminali dovediţi ş.a.m.d.
Ce vreau să spun e următorul lucru: 
La înmormântarea lui Gh. Jijie - Dumnezeu să-l odihnească! - nu au fost doar legionari (nu există fenomenul legionarismului, este doar o poză scoasă din cutia cu amintiri), băieţii aceia care făceau de gardă lângă sicriu. Cică ar fi din partidul "Totul pentru Ţară"! Mie îmi păreau depăşiţi din toate punctele de vedere, însă erau atât de pătrunşi de ceea ce făceau! Nici domnul acela cu cămaşă verde ca iarba, care mă făcea să mă simt penibil de câte ori îl vedeam, nu cred să fie un pericol, decât pentru sine. Dar se spune că trăim într-o ţară liberă. Şi cred că este prea liberă, de vreme ce torţionarii se afişează public şi încă ne ameninţă.
Au fost la înmormânatre oameni de toate felurile, care l-au cunoscut pe Jijie ca pe un om exemplar. Că unii au fost în tinereţe legionari sau simpatizanţi sau arestaţi pe motivul fals că ar fi fost legionari... Acum nu mai sunt decât nişte umbre trecute de 80 de ani, ale unor oameni prea încercaţi în puşcăriile comuniste, dar care au ştiut să fie demni. Se pare că ne place să folosim doar în literatură cuvinte pe care limba de lemn le-a golit de conţinutul lor natural. Avem aşa o sfială, dacă nu cumva o spaimă, că vom fi asociaţi cu ceea ce nu suntem sau nu vrem să fim, să vorbim despre demnitate, despre bunătate, despre a da celorlalţi, despre curaj... despre sacrificiu, da! Însă nu avem nicio sfială să primim decoraţii din mâna comuniştilor. 
Ce vreau să spun? 
Vreau să spun că:
Înmormântarea unui fost deţinut politic nu este o activitate corect-politică. Nu faci calcule de câştig-pierdere de imagine. Dacă eşti, evident, un om care nu trăieşte din "politică". Au fost acolo Marcel Petrişor - actualul preşedinte al Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici, după decesul lui Constantin Iulian, survenit pe 8 iunie a.c., Radu Ciuceanu - directorul INST, Neculai Popa - arestat fără să fi ştiut ce sunt doctrinele politice, Emil Mihăilescu - judecat cu unul din loturile "Rugului Aprins", istoricul Vasile Boroneanţ, români veniţi tocmai de la Sighet, de la Piteşti sau de la München. În 1958, în Casimca Jilavei, cel mai greu loc de detenţie din închisoare, amenajat special pentru exterminarea legionarilor, dintre toţi cei 16 locatari numai Petrişor nu era legionar. Dar nu a putut uita că acolo, în iad, Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi-a deschis vena, a lăsat să-i curgă sângele în gamelă, încercând disperat să îl salveze pe Constantin (Costache) Oprişan, considerat unul din "sfinţii închisorilor".
Ieri, la cimitir, Radu Ciuceanu a spus ceva esenţial: Au ajuns acolo, adică în puşcării, pentru că voiau să scape de comunism. Nu mai conta culoarea lor politică. 
Toate lucrurile acestea trebuie să ne pună pe gânduri şi la treabă. Nu mai avem voie să folosim lozinci în loc de opinii avizate. Noi, românii, în general, vorbim prea mult, cercetăm prea puţin. Este unul din defectele noastre capitale. Poate că şi de aceea din istoria noastră veche s-au păstrat atât de puţine "hârtii". Paul Goma a avut şi are dreptate, repetând până la sastisirea celor care de fapt nu-l citesc: un popor fără hârtii nu există. Avem vocaţia oralităţii, suntem ritoşi la un pahar de bere, dar devenim brusc obosiţi şi lipsiţi de interes când trebuie să punem umărul la treabă. De multe ori, să munceşti înseamnă să te sacrifici.
Participarea la înmormântarea unui martor al detenţiei şi represiunii comuniste este o lecţie de viaţă şi de istorie. 
Nu mai sunt mulţi. Tot pleacă... ne apropiem de finalul listei...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu