vineri, 27 iulie 2012

Neculai Popa: "ruşii m-au crescut împotriva lor"


(text apărut în revista ROST, iulie-august 2012)

"Povestea lui Neculai Popa spusă de el însuşi"

Neculai Popa, 1970
Neculai Popa s-a născut la 22 iunie 1931, la Galaţi. După intrarea trupelor sovietice în ţară, la vârsta la care adolescenţii se gândesc la distracţii, Neculai Popa se revolta împotriva ocupanţilor, pe care numai peste câţiva ani îi va asocia cu comunismul. Deşi tatăl său a încercat din răsputeri să îi plătească taxele şcolare, tânărul nu a putut absolvi liceul Comercial. În timpul stabilizării monetare din 1948, taxele ajunseseră de aproape 20 de ori mai mari decât un salariu bun. Astfel, s-a hotărât să plece de acasă şi s-a angajat ca marinar pe un vas românesc, ajungând, pe Dunăre, la Viena. Acolo, tânărul s-a hotărât să ceară ajutor americanilor. Nu se gândea decât cum să întreprindă ceva împotriva ocupanţilor ideologici ai României. După un scenariu ca de film, este arestat pe 24 martie 1951 la Curtici, sub numele fals Virgil Dumitrescu. A fost judecat şi condamnat pentru „înaltă trădare” la 25 de ani de muncă silnică, din care a executat peste 13. A trecut printr-o anchetă grea la Uranus, apoi în tranzit la Jilava – în aşteptarea procesului, prin penitenciarele de executare a pedepsei Aiud, Gherla, Piteşti, Dej, şi iarăşi Gherla, de unde s-a liberat la 1 august 1964. A fost urmărit informativ până în 1979, când a plecat în Statele Unite.
Corespondenţa, proiectele, întâlnirile (rare) cu Neculai Popa au fost atât de concentrate, încât pare că ne cunoaştem de o viaţă. Ca să ajungi la o bună relaţie cu un fost deţinut politic, bărbat sau femeie, trebuie să găseşti codul de comunicare, fără să îl cauţi neapărat. Se instituie de la sine. Dacă nu, vom avea o convorbire la limita consemnării mărturiei, a izvorului istoric, a verosimilului. Pentru că o mărturisire îşi pierde autenticitatea, dacă emiţătorul nu reuşeşte să intre în vibraţia retrăirii. Rostul martorului este să mărturisească, al istoricului să pună în context, să coroboreze, să analizeze, să emită opinii avizate.
Neculai Popa trăieşte de 33 de ani în Statele Unite. Pe 22 iunie 2012 împlineşte 81 de ani: 13 ani şi 5 luni de detenţie politică, alţi 15 într-o libertate controlată de Securitate – urmăriri, hărţuiri, arestări scurte, de câteva zile, mai bine de trei decenii de luptă în lumea americană pentru drepturile românilor. Pe 2 ianuarie 1990, Neculai Popa a revenit prima dată acasă pentru a aduce două tone de medicamente şi alte lucruri pe care le-a putut strânge în grabă, împreună cu prietenii săi. De atunci, se reîntoarce, câteva luni pe an, în România şi în Basarabia. În Basarabia istorică, la Hagi-Curda, în Bugeac, azi raionul Ismail din Ucraina, localitate în care trăiesc preponderent români, cărora le-a ridicat alături de alţi români o biserică, sfinţită în iunie 2011; la cimitirul românesc de la Ţiganca sau la Chişinău, unde în mai 2012 a fost pentru a face demersuri în vederea reconstituirii Cimitirului Eroilor, distrus de sovietici cu buldozerele în 1959. Neculai Popa este un luptător pragmatic, alături de alţi români aruncaţi de comunism în afara ţării, precum Valentin Ţepordei şi Nicholas Dima, în Statele Unite, ori Ştefana Bianu, Cicerone Ioniţoiu şi regretatul Remus Radina, în Franţa. Punctele lor forte sunt altruismul şi perseverenţa în credinţa că dreptatea pentru victimele comunismului stă şi în puterea noastră. Ei sunt victime directe ale represiunii comuniste penitenciare sau urmaşi ai acestor victime.
Fragmentul ce urmează face parte dintr-o carte aflată în lucru.
Flori Bălănescu


Flori Bălănescu: Domnule Neculai Popa, cum aţi ajuns personaj într-o poveste desprinsă parcă dintr-un roman de ficţiune?
Neculai Popa: Sunt născut în iunie, m-au arestat în martie 1951, deci aveam aproape 20 de ani. M-ai întrebat mai devreme dacă fumam... Sigur, nu ne dădeau ţigări, nici în Jilava nu erau ţigări. Parcă în seara de Ajun a Crăciunului 1951 am fost chemat de grefier şi mi-a dat să citesc sentinţa. Am văzut că scrie 25 de ani şi m-am bucurat!
F.B.: De ce v-aţi bucurat?
N.P.: Pentru că am scăpat cu 25 de ani şi nu m-au executat! Eram fericit, şi fericit am venit înapoi în celulă... 25 de ani de temniţă, şi degradare civică...
F.B.: Aveaţi de unde muri...
N.P.: Ei, ce conta, aveam de unde muri, da! Le-am spus colegilor. Eram la camera 9-12 din Jilava, compusă din 9, 10, 11 şi 12, stil vagon, se trecea din una în alta, încăperile nu aveau uşi între ele. Numai camera 9 avea uşă de acces spre culoar, la exterior. Deschizăturile dintre camere erau groase de un metru, aşa erau pereţii... masivi. Fostele ziduri de apărare ale fortului. La începutul lunii februarie 1952, după proces, s-a format un lot, care a fost transportat la Aiud. Noi nu ştiam unde. Era iarnă, era zăpadă, pe atunci Securitatea nu prea avea camioane, maşini să ne transporte. De la gară, am fost duşi pe jos, în lanţuri, care din cauza zăpezii se încărcau, frecau direct pe pielea goală, pe os, ustura groaznic, durea, nu aveam ciorapi şi nici bocanci înalţi.
F.B.: Lanţurile se legau de picioare prin intermediul unor brăţări late din oţel, de care se ataşa lanţul propriu-zis?
N.P.: Exact, era o brăţară care se deschidea, intra pe picior şi aşa mai departe. Dar durea, durea... Am făcut în mai bine de o oră drumul acela, cam un km şi jumătate. Ţipau: „Mişcă! Nu te uita!”, eram cu capul în pământ. Trecătorii se uitau la noi, erau mulţi ţărani, care se închinau. „Nu te închina, ’tu-ţi dumnezăii mă-tii!”
F.B.: Apostrofau şi trecătorii?!
N.P.: Sigur, mai ales pe femei, care se opreau şi îşi făceau cruce. Ele ştiau ce e cu noi, ce este Aiudul. La proces, în transportul spre Jilava, apoi la Aiud, am avut cu noi un cetăţean – Constantin Broască. Era din Brăila. La a doua încercare de a fugi din ţară, prin Iugoslavia, fusese prins.
F.B.: Era frontierist.
N.P.: Frontierist, băgat şi el în dubă pentru Aiud. Am făcut carantina împreună, eram vreo 16-17 inşi, cu Sergiu Marinescu, dacă-ţi spune ceva numele ăsta.
F.B.: Aurel Sergiu Marinescu, i-am redactat câteva volume din O contribuţie la istoria exilului românesc.
N.P.: N-am stat mai mult de o săptămână în carantină, cu toate că trebuia să stăm mai mult. Ţin minte că seara s-a deschis uşa: „Băi, aici e Aiudul! Aţi auzit de Maier? Eu sunt Maier! Vă veţi aminti de mine şi când veţi ajunge-n iad!” Era rece, sarcastic. „Dacă aveţi cuţite la voi, lame, ace scoateţi-le şi nu veţi fi pedepsiţi. Dar, dacă găsim la percheziţie, pe care o facem acum – tovarăşu’, vino aici, percheziţie! – va fi vai de capul vostru!” N-au găsit absolut nimic. „Eu v-am spus că vă voi pedepsi, dar există şi posibilităţi să vă arăt aprecierea mea!” Ne-au adus o găleată de fasole, care fierbea, era veche, forfotea, fierbea, domne’, cu clăbuci! Şi noi am tăbărât şi am mâncat-o!
F.B.: Şi nu aţi avut probleme? A fost o „apreciere” în bătaie de joc, ştiau că sunteţi lihniţi de foame...
N.P.: Vaaai, vai! Da, da! După carantină ne-au izolat, ne-au băgat în camere ici-şi-colo, şi m-am nimerit în cameră cu Broască şi cu un părinte ortodox din Bolintinul din Deal sau din Vale, Dumitrescu. Părintele avea un ochi badijonat – nu mai avea ochiul, i-l spărsese iapa. Dimineaţa vine caraliul şi zice: „Băi, pentru că voi aveţi condamnări mici, o să vă scot la făcut curăţenie!” Am spus deja că pe atunci nu erau maşini prea multe şi cărau aproape totul cu caii şi căruţa. Era zăpadă amestecată cu bălegar. „Dacă sunteţi serioşi, vă hrănesc...”. Ne-a scos pe mine şi pe Broască, nu l-a scos pe părintele, pentru că era chior. Nu s-a uitat să vadă ce condamnare am eu. Şi am găsit chiştoace... pe care le ascundeam pe după ţevi şi le fumam!
F.B.: Cu ce le aprindeaţi?
N.P.: Foloseam pilitură din coada periuţei de dinţi, pe care o rădeam cu o fărâmă de geam (aveam toţi!), de ciob de sticlă, puneam praful ăsta într-un fitil improvizat din vată, smulsă din haine, şi prin frecare se aprindea şi puf-puf-puf trăgeam repede să aprindem ţigara.
F.B. E prima oară când m-am gândit să întreb cum îşi aprindea deţinutul politic ţigara, ştiind că nu avea acces la şi nici voie să deţină „foc”.
Neculai Popa în timpul discuţiei noastre, mai 2012. foto: Flori Bălănescu

 N.P.: La un moment dat, observăm că lipsesc chiştoace. Îl iau la întrebări pe Broască şi el pe mine. „Băi, numai popa ni le-a luat, popa a fost mereu în celulă”. Fuma şi el. Numai că el fuma de-a moaca. Şi hotărâm să-i spunem. Îi spun eu: „Părinte, uită-te, noi constatăm că ne lipsesc ţigări!” „Domnu’ Nicolae, doamne-fereşte!” Am simţit că mă minte. Zic: „Părinte, ne-ai furat ţigările!?” „Să-l f... în cur pe mă-sa domnu’ Nicolae, dacă le-am furat eu!” Părintele minţea, dar avea şi umorul sănătos al preoţilor de ţară.
F.B.: Deci, popa era cam „păcătos”... Probabil puţini nu ar fi fost în închisoare.
N.P.: Aşa s-a întâmplat, ştiu că e de râs! [râdem] Nu ştiu dacă poţi să reproduci înjurătura... El avea o fată, Florica. Şi mi-o promisese mie. Broască era un băşcălios, şi-mi zice: „Îţi dă o vacă, pe Florica!” Făcea mereu băşcălie de mine pe subiectul ăsta.
F.B.: Dar să revenim, să o luăm de la început şi să vedem de ce aţi fost arestat.
N.P.: Eu am avut acte false. Căminul unde am stat era sub administrarea Vaticanului, care ne ajuta cu bani, cu mâncare. Rumänische Vatikanische Mission a construit clădirea şi locuiam acolo. Plecasem de acasă când eram elev. Ruşii mă „crescuseră” împotriva lor, de când au intrat în ţară. Habar n-aveam eu de doctrină a vreunui partid, de legionarism. Îi văzusem pe legionari în 1940, când după cutremur împărţeau cozonaci şi pături la oameni prin cartier, la Galaţi. Atâta ştiam despre ei. De ce spun că ruşii m-au crescut împotriva lor. În 1944, tata fiind concentrat, am reuşit să ajungem, eu şi mama, în Banat, pe lângă Timişoara, unde e o comună Ceacova. Dar ne-am întors pentru că începuseră să ne fure tot din casă, din curte. Aveam şi o băcănie cu cârciumă de mahala. Cărau totul. Vedeam cum trec cirezile de vite, mii de vite, pe strada noastră largă, de mahala. Care plecau în URSS.
F.B.: Rechiziţionate...
N.P.: Nu rechiziţionate, confiscate, furate. Au violat o femeie de 70 de ani, lucru care m-a revoltat foarte mult. Pentru că ţineam mult la bunica. Aveam 15 ani şi pentru mine bunica era Dumnezeu. Mai mult ţineam la bunica decât la părinţi. Ei mă mai ciupeau, dar bunica îmi lua apărarea: „Să nu daţi în băiatul meu!” Era bună. Îşi merita numele de Bună. Şi pentru că ruşii prădau în general noaptea, sau chiar români îmbrăcaţi în uniforme ruseşti, se pusese la fiecare colţ de stradă o bucată de fier. Când apăreau ruşii la furat se bătea toaca şi toţi ne refugiam acolo cu lopeţi, cu târnăcoape, fiecare cu ce avea. Eram flăcăiandru şi mă simţeam mândru să fiu printre apărătorii bunicii. Toate astea m-au crescut împotriva ruşilor. A comuniştilor? Habar nu aveam. Încet-încet, am asimilat că în fond ăsta-i comunismul! Nu ştiam dacă mai sunt şi alte state comuniste. Ştiam de Uniunea Sovietică. Aşa încât, în noiembrie 1946, înainte de alegeri, am fost arestat. Aveam 16 ani. Ieşisem de la liceu, cu fetele, am făcut liceul Comercial, şi nişte agenţi comunişti scriau cu negru: „Jos Maniu şi Brătianu, călăii ţăranilor din 1907!” M-a revoltat. Am dat geanta unei fete, am scos o cretă, am şters „călăii” şi am scris „eroii”, „jos”-„sus”... a ieşit „Sus Maniu şi Brătianu, eroii ţăranilor din 1907!” M-au băgat într-o maşină neagră, m-au bătut bine, mi-au rupt un dinte din faţă. Era încă vechea Siguranţă, dar m-au bătut românii, nu ruşii. M-a scos tata cu ceva parale. Am fost în continuare la şcoală în 1946-1947. În 1948, când a fost stabilizarea monetară mi s-au pus taxe şcolare anuale de 90000 de lei. Un salariu bun pe atunci era 500. Am plecat de la şcoală, că nu puteam plăti banii ăştia. Cereau un avans de 6000, parcă... Aşa mi-am pus în gând să fug, să plec din ţară şi să fac ceva, să lupt împotriva comuniştilor.
F.B.: Înţeleg că revolta v-a motivat, eraţi foarte revoltat.
N.P.: Absolut! Nicio doctrină, pentru că nu cunoşteam, nu ştiam că există doctrine, eram un copil de mahala. Şi mi-am pus în gând să fug. N-am spus nimănui, nici măcar prietenei mele – Maria, frumoasa Maria, care mai trăieşte şi astăzi, n-am spus părinţilor. Am reuşit să mă îmbarc pe un vas pe Dunăre. La început am lucrat pe la Sulina, Tulcea, Galaţi. Până la urmă, tot prin nişte manevre şi bani – era la început, când lucrurile se mai puteau aranja astfel – am reuşit să mă îmbarc pe vasul „Horia, Cloşca şi Crişan” ce trebuia să lucreze în apele de sus, adică Turnu-Severin – Viena. Am ajuns la Turnu-Severin şi Securitatea m-a respins. Am avut marele noroc că m-a garantat politicul vasului, căruia îi făceam actele, el era ofiţer, dar nu ştia să scrie. Mereu era în stare de ebrietate. Asta m-a salvat, m-a luat pe garanţia lui: „Tovarăşu’, este un element bun, garantez pentru el!” Ajunsesem de câteva ori la Viena, dar nu eram hotărât să plec. Nu căpătasem nicio legătură, nicio relaţie. În timp, am cunoscut un cetăţean de 68-70 de ani, pensionat, fost marinar, căsătorit cu o nemţoaică. Mai venea pe la cafenea – la „Elmo café”, unde erau fete multe şi îşi amintea de tinereţe. El m-a ajutat foarte mult, pentru că am convenit ziua şi ora când ne vom întâlni. Eram de gardă de noapte pe vas şi pe la 5-6 dimineaţa, iarna, am intrat în cabină, mi-am luat lucrurile, pilotul era beat, el era adjunctul căpitanului. Am coborât pe mal şi am fugit. Kilometri întregi. Şi fugit am rămas. Aveam 19 ani. M-am întâlnit cu acest Ştefan. Nici el nu ştia prea multe. Am trecut prin deznădejdi mari, pentru că încă era totul dezorganizat după război. Sigur, cel mai bine organizaţi erau americanii, am reuşit să trec în zona americană. Austria era împărţită în patru zone, dar şi Viena era împărţită în patru. Trebuia să trec prin zona sovietică. În sfârşit, am ajuns la americani. Cu ajutorul unui ghid dat de ei, am trecut prin zona sovietică şi am ajuns într-o dimineaţă la Salzburg. Cât de încântător e astăzi Salzburgul, fie şi din poze, dacă nu ai fost! Atunci era plin de mizerii, gropi, dărâmături, fusese foarte afectat de război... În primele două zile am stat într-un lagăr de lângă gară. Era murdărie, se mânca din conserve de la gunoi, femeile dormeau cu bărbaţii, din interes sau din alte motive.
F.B.: Americanii v-au primit. În general, îi primeau pe cei din est care ajungeau în zona lor? 
N.P.: Absolut, era perioada în care nu aveau restricţii, le-au introdus mai târziu. Se stricase raportul dintre americani şi ruşi, nu mai erau relaţiile din 1944, chiar 1945-1946. Avuseseră de câştigat un război şi o făcuseră.
În prima dimineaţă, m-am trezit şi nu era niciun român. Erau cehi, unguri. Aveai nevoi, m-am uitat după o toaletă, ceva, şi mi s-a spus: „Uite-acolo-n spate!” În drum, în câmp! În zăpadă, văzut de lume. Treceau trenuri. Am avut norocul că a doua zi m-a scos la o anchetă, un interogatoriu. Era un sas din România. Când am auzit româneşte, l-am auzit pe Dumnezeu. Nu puteam comunica absolut cu nimeni, pentru că nu ştiam nicio limbă. Ştiam: bună ziua şi bună seara, dar uneori le încurcam. Şi încep întrebările: de unde vin, pentru ce am plecat din România. I-am spus pe scurt istoria mea. I-am spus de la început că sunt foarte dezamăgit de mizeria şi dezordinea de acolo. Şi mă întreabă: „De ce nu locuieşti la români?” „Sunt români aici?”, întreb. „Sigur, pe strada asta, puţin mai încolo, e căminul românesc!”, zice. Aoleu, când am auzit, m-am dus direct acolo. Mergeam pe Elisabethstrasse şi eram atent la detalii, ca să ştiu să mă întorc, dacă mă rătăcesc. Eram, cum să spun... imaginează-ţi o fecioară singură într-o lume asaltată de toate relele. Cam aşa mă simţeam eu în lumea aceea necunoscută. N-ai idee ce înseamnă să nu poţi să comunici. Ei nu puteau să-ţi explice altfel decât o făceau, tu nu puteai să înţelegi ce-ţi spun.
F.B.: Sentimentul pierderii în necunoscut.
N.P.: Exact. Nu puteai să spui: dă-mi să mănânc, ori: mă doare burta, nu pot să respir... Şi ajung. Văd căminul românesc. Curat, bine amenajat. Scria la intrare: Rumänische Vatikanische Mission. Ce-o fi asta?, mă întrebam. Mai târziu am auzit: American aid for romanian in Austria. Nu am înţeles, dau să plec, dar văd mai jos: Căminul românesc Salzburg. Intru pe un coridor ce se termina în formă de T. Pe peretele din capăt era portretul Papei, în dreapta nu zăresc nimic, în stânga era o uşă. Se auzea o melodie uşoară, clasică. Bat la uşă şi aud: Herein!! Eu nu înţelegeam nimic. Tac, nu răspund. Bat mai încet. Şi iar: Herein!! Uşa se deschide şi apare cineva, mă întreabă în germană, nu mai ştiu cum s-a ajuns... că la un moment dat spune: Sunteţi român? Era Vasile Creţu din Uzdin, român din Iugoslavia, Banatul sârbesc. Am intrat, ne-am pupat. Eram bucuros, un copil. M-a dus la duş. Barăcile căminului erau construite pe un deal-mamelon care adăpostea oamenii din cartier, în caz de război. Mi-a spus că acolo sunt români. Mi-a mai spus că trebuie să merg la CIA, pentru un interogatoriu. Să vadă cine sunt. Încă din a doua zi am rămas uimit că şeful CIA era maiorul Neagoe, un român născut în Statele Unite, american la a doua sau a treia generaţie. De două ori m-am întâlnit cu el. M-a întrebat ce vreau să fac. Iar eu, evident: să luptăm împotriva ruşilor. A doua oară i-am spus la fel. Am întâlnit în cămin oameni despre care aveam să fiu interogat mult de tot şi bătut în puşcărie. Traian Golea, Sandu Marin, Tuliu Paşiu, Nelu Moldoveanu, îmi scapă acum o mulţime de nume. Eram bătut că am legături cu legionarii. Dar eu am aflat târziu, în puşcărie, că erau legionari. Practic, am fost băgat într-o şcoală de iniţiere, personală. Nu cu mai mulţi elevi. Trebuia să învăţ cum se culeg informaţiile în cazul în care ajung în ţară. Aveau nevoie de informaţii, militare desigur.
F.B.: Dar eraţi un tânăr de 19-20 ani, necalificat în vreo muncă, fără relaţii în instituţii, de unde aţi fi putut culege asemenea informaţii?
N.P.: Nu ştiu ce şi cât puteam culege eu în timpurile acelea... fără experienţă militară. Misiunea era ca tot ce aflam să transmit dincolo. Prima variantă a fost să fiu paraşutat. Am făcut chiar şi câteva sărituri, deşi îmi era frică. Dar trebuia să sar! A doua propunere era să trec prin Ungaria. Am luat lecţii de limba maghiară luni de zile. A treia variantă era să trec cu acte false. Legenda era că sunt un marinar care a rămas pentru a repara vasul şi acum veneam de la Viena acasă. Am mers pe varianta aceasta. La Arad, la Curtici, mi s-au cerut actele. Eram mai mulţi în compartiment. După un timp au venit grănicerii înapoi şi m-au invitat până în birou. Şi-acolo mi-au pus cătuşele.
F.B.: Eraţi dat în urmărire?
N.P.: Am aflat mai târziu, de la un mare român, care m-a instruit pe mine, Mişu Giurea... În 1992, m-am întâlnit la Hamilton, în Canada, cu Traian Golea – Dumnezeu să-l ierte! –, cu care am fost la Salzburg, şi cu un cetăţean înalt, cărunt. Dau mâna cu Traian Golea, cu care eram în corespondenţă, dau mâna şi cu celălalt. Golea întreabă: „Îl cunoşti?”. Acela zice: „Nu”. Golea spune: „E puştiul!” „Vai de mine...” Era Giurea. Ne-am îmbrăţişat. Am stat toţi trei în noaptea aceea la un hotel şi aşa am aflat că pe noi ne-a turnat – inclusiv pe toţi paraşutiştii – lordul Philby, şeful M5, care era agent sovietic şi a plecat la un moment dat cu tot cu arhivă în Rusia.
F.B.: Deci vă aşteptau cu lista şi cu fotografiile la frontieră.
N.P.: Absolut cu tot. Cu planuri, cu tot.
F.B.: Nu aţi apucat să faceţi nimic pentru CIA.
N.P.: Nu eu, nimeni!
F.B.: Tot grupul Golea-Samoilă şi ceilalţi paraşutişti au fost daţi de Philby?
N.P.: Tot, tot ce-a plecat în ţară, noi, românii am fost turnaţi de colonelul Philby, care a murit cu grad de general în Rusia sovietică. Aşa se scrie istoria.
F.B.: Cazul Dvs. se prefigurează deja ca scenariu de film.
N.P.: Am învăţat că în condiţii anormale oamenii se poartă mai degrabă anormal. Nu poţi să judeci anormalul după normal...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu