Adriana Georgescu - o eroină

(un text mai vechi)

Flori Bălănescu

Adriana Georgescu

(1920-2005)

La început a fost sfârşitul, titlul volumului memorialistic semnat de Adriana Georgescu este relevant nu doar contextual-istoric, ci şi pentru biografia brutal sfâşiată a tinerei de 24 de ani, proaspăt licenţiată în Drept la momentul arestării, o fire sportivă, critic de film („Universul literar”), infirmieră într-un spital militar (făcea gărzi în saloanele muribunzilor). Cu un an înainte, în 1943, fusese căutată de Gestapo, pentru cronicile făcute filmelor germane ce rulau în cinematografele bucureştene, motiv pentru care s-a ascuns la Câmpulung până după 23 august 1944, când a devinit reporter politic la ziarul liberal „Viitorul”, tânăra fiind liberală prin vocaţie.

Austerul şi impozantul general Nicolae Rădescu a văzut-o într-o zi pe fata cu ciorapi trei sferturi de şcolăriţă, care cutreiera Bucureştiul pe bicicletă, şi a numit-o şefa lui de cabinet. Aşa a început calvarul. A suportat, alături de general, presiunile, şicanele, prostul gust al „tovarăşilor de drum” (un exemplu relevant – Petru Groza) şi ale comuniştilor din guvern (un alt exemplu – Teohari Georgescu), apoi asediul şi punerea în scenă operată de comuniştii locali coordonaţi de Moscova, în februarie 1945. Preluarea puterii se face după reţeta revoluţionară bolşevică: agenţii comunişti infiltraţi trag cu gloanţe adevărate în mulţimea strânsă în Piaţa Palatului şi asupra Ministerului de Interne pentru a crea diversiune. Trebuia arătat că Guvernul condus de „fascistul Rădescu” nu poate asigura liniştea în spatele frontului, aşadar, trebuie înlocuit cu unul „democrat”. Demnitarii vor ajunge rând pe rând în închisoare, generalul Rădescu reuşind să se refugieze. Tinerilor din jurul său li se înscenează aşa-zisul lot al „Organizaţiei T” („Teroare”). Rămaşi fideli principiilor democratice, ei înfundă puşcăriile comuniste.

 „– Îţi dezlegăm noi limba, n-avea grijă! O să facem totul pentru asta. De atâta timp te pândim...

– Nu semnez nimic, nimic.”

Avocata şi publicista Adriana Georgescu – şefa de cabinet a Primului-ministru, ultimul premier democrat al României, Nicolae Rădescu – a fost arestată ca-n filme în ziua de 29 iulie 1945 pe când ieşea din locuinţa Generalului, prinsă între două maşini oprite-n trombă. Femeia a încercat să scape, deoarece avea un mesaj de la Rădescu, în coc, dar este prinsă. Unul i-a pus mâna la gură, lovind-o cu capul de portieră.

De la Ministerul de Interne este dusă la Serviciul Secret (Serviciul Special de Informaţii – închisoarea militară Uranus). În vara anului 1945, şeful Brigăzii Mobile era Alexandru Nicolschi – Omul Şobolan, ceea ce explică prezenţa Adrianei Georgescu la închisoarea militară Uranus. El îi rezervase în anchetă şi în viitorul proces al „Organizaţiei T” rolul de trădătoare a reprezentanţilor de seamă ai opoziţiei democratice. Pe baza declaraţiilor sale aveau de gând să-i condamne pe toţi ceilalţi: liberali, oameni din anturajul Regelui etc.

Odată intrată în anchete, iese din ritmul cronologic obişnuit şi nu mai poate reconstitui zilele sau un timp anume. Memoria ei este predominant afectivă. Nici măcar nu încearcă să recupereze memoria datelor. Este suficient că nu poate uita datul cu capul de pereţi, lovirea în coapse, jucatul în picioare, bătaia cu mâneca umplută cu nisip, injecţia cu drog în mână, dinţii care se mişcă, organele deplasate, carnea tumefiată, „jocul reflectoarelor”, falsele anchete de noapte cu sticlele pe masă. Este atât de slăbită fizic şi psihic încât nu-şi poate stăpâni clămpănitul dinţilor în prezenţa unei femei care face frecvent crize de epilepsie.

Dar nimic din ceea ce i se întâmplă nu o poate determina să semneze Declaraţia dictată de Nicolschi.

Gen. Nicolae Rădescu fusese acuzat de autorităţi şi de Radio Moscova de a fi încercat în februarie 1945 să declanşeze un război civil şi toţi cei din preajmă, ori cei care au avut o cât de mică legătură cu el, au ajuns în închisoare. La rândul lor, aceştia aveau rolul bulgărelui de zăpadă. Trebuiau să-i „dea” pe alţii.

În timpul anchetei, Adriana Georgescu a fost drogată, anchetatorii mizând că ea va spune nume. Delaţiunea trebuia semnată, însă, în deplinătatea responsabilităţii psihice. Deşi torturată la fiecare anchetă, este stăpânită de crize de luciditate care îi sperie pe Nicolschi şi pe ceilalţi, dar îi şi înfurie.

„Eu, semnând jurământ în faţa lui Ţeţu, tabloul e irezistibil. Nu mai simt durerea din picior, din coapsă, din braţe. Râd aproape cu poftă.

Omul-şobolan vine spre mine. Îmi ia cu grijă capul între mâini şi începe să-l lovească de perete. În gură, gust de sânge. Sunt pe jos. Cineva urlă:

– E nebună de legat.

Omul-şobolan scoate din sertar aceeaşi mânecă. Nu mai ştiu nimic...”.

Aparenta criză de demenţă este, în realitate, o explozie de uşurare. Cum nu ştia ce a semnat drogată, află cu altă ocazie: declaraţia potrivit căreia a depus jurământ de credinţă la primirea în inexistenta Organizaţie T.

Experienţa represivă în comunism arată că până şi cei mai rafinaţi torţionari s-au putut înşela. Violul – o practică neobişnuită pentru spaţiul carceral al deţinutelor politice, nu a fost în cazul Adrianei Georgescu o scăpare administrativă, trecută cu vederea. Regulamentul intern interzicea aspru orice contact fizic – altul decât cel contondent, al torturii – între membrii administraţiei penitenciarelor şi duşmanul ideologic. Deţinuţii politici erau – faţă de cei de la „drept comun” – oameni fără nici un fel de drepturi. După cum a demonstrat teribilul experiment Piteşti, deţinutul politic nu avea nici măcar dreptul la moarte, ci la chin perpetuu.

Violul ca metodă de anchetă pare să fie pentru detenţia politică postbelică din România un experiment al începuturilor regimului. În anii de început ai preluării puterii de către comunişti, 1945-1946, Adriana Georgescu este un pion esenţial în scenariul inculpării clasei politice, datorită rolului pe care îl avusese, iar anchetatorii este probabil să fi recurs la această „soluţie” gândind că anchetata va fi atât de distrusă încât nu-i va mai păsa de interogatoriile pe care avea să le semneze, fiind anihilată psihic şi moral. Însă, ea a devenit şi mai înverşunată. A fost o greşeală pe care – din câte ştim – regimul nu o va repeta în anii următori. Ca şi în reeducarea aplicată studenţilor câţiva ani mai târziu, într-o atare situaţie moartea nu poate fi decât o alinare. Pe lângă tot chinul fizic şi moral suportat, nu există mai rău de atât.

 

După o anchetă inumană, este pregătită pentru proces: „Nici măcar faptul de a-mi pune rochia nu mă bucură. Aparţine altor vremi, altor lumi. Nu voi mai face niciodată parte din lumea aceea. De ce nu m-au împuşcat, de ce? (...) Rochia mea e murdară şi ruptă. Aş vrea să râd dar, şi în interiorul meu, mă simt murdară şi ruptă.” La proces, când i se dă cuvântul, în faţa instanţei prezidate de celebrul col. Alexandru Petrescu, insistă asupra metodelor folosite în anchetă: „Dată cu capul de pereţi, sistematic. Biciuită cu o mânecă umplută cu nisip. Regim celular. Înfometată. Lipsită de aer. Carceră. Ţinută ore întregi în vârful picioarelor până leşinam. Injecţie ca să fiu drogată. Pălmuită. Scuipată în obraz. Cer o expertiză medicală ca să pot arăta medicilor rezultatul altor metode de anchetă pe care prefer să nu le spun în faţa unei săli întregi. Cer o comisie formată din medici comunişti şi neutri”.

Unul dintre anchetatori, „bărbatul cu privirea blândă”, aducându-i un pahar cu lapte, încercase să o influenţeze subliminal, pentru proces, mai înainte fiind ameninţată de Nicolschi să nu spună ce s-a întâmplat în timpul anchetelor. Ea pune pe seama unei colege de celulă, exteriorizarea multiplelor feţe ale fricii: „Altă mare descoperire a lor: frica! Frică să vorbeşti prea mult, frică să nu vorbeşti destul, frică să vorbeşti în somn, frică de străini, frică de copiii tăi, frică de bărbatul tău, frică de tine însăţi. Asta-i cel mai grav: frica de tine însăţi.

– Am descoperit ceva: dacă nu mi-e frică, sunt liberă. Chiar şi aici, poţi să spui la toată lumea că ai cunoscut-o pe Varvara, cea căreia nu-i mai e frică. O să devină ceva tot mai rar, un om căruia să nu-i fie frică. Poţi să le spui secretul meu. Spune-le: «Varvara a descoperit secretul libertăţii». Ai să-ţi aduci aminte, nu-i aşa? Ai să le spui aşa, Varvara...”.

Ştiind că menirea victimei nu este aceea de a ierta, ci rostul ei este să depună mărturie, Adriana Georgescu s-a hotărât să nu dea curs ameninţărilor: „...va trebui să spun tot, tot...”.

„...am aflat numele celorlalţi doi tipi care au condus ancheta cu Nicolski: Bulz şi Stroescu...

– Trei nume pe care nu le vom uita. Nu-i aşa că nu le vom uita, că nimic nu ne va putea face să le uităm?

Unii după alţii repetăm:

– Nu le vom uita.

E ca un jurământ, primul jurământ pe care l-am prestat împreună”.

Distrugerea reprezentanţilor vechii lumi miza pe apariţia unor generaţii amnezice. Probabil ca aşa se explică, într-o anumită măsură, tratamentul bestial aplicat celor consideraţi personaje-cheie, în această perioadă de început. Deşi tortura fizică şi psihică nu a fost abandonată niciodată, până la sfârşiturile sale, de către regimul represiv, aplicarea ei atât de violent în anul 1945 (marile valuri de arestări încep în 1947-1948!) şi mai degrabă ca excepţie nu poate fi explicată decât prin importanţa pe care noua putere o atribuia persoanei în cauză. Este perioada în care comuniştii preiau pârghiile puterii. Din această perspectivă, Adriana Georgescu – o avocată frumoasă, cultă şi cu un profil moral ireproşabil –, prin rolul cheie pe care îl avusese pentru scurtă vreme alături de preşedintele Consiliului de Miniştri, devine, în absenţa acestuia, inamicul nr. 1 al regimului. Aşa se explică furia anchetatorilor, conştienţi că femeia deţinea informaţii care le-ar fi putut procura alte loturi de „duşmani ai poporului”, a căror arestare şi judecare le-ar fi furnizat noilor conducători legitimare.  

Arestată, anchetată, judecată, graţiată şi rearestată, cu ajutorul unor prieteni, Adriana Georgescu a reuşit să evadeze în lumea liberă. Nu cunoaştem detaliile. Dar, ajunsă la Paris, Monica Lovinescu a reuşit să o convingă să-şi scrie amintirile, pentru a se elibera de chinul lor, fiind şi prima editoare, direct în franceză, a cărţii apărute la editura Hachette (Au commencement etait la fin), în 1951. Peste câţiva ani, a fost martoră a apărării în faimosul proces judecat la Berna, intentat de Ambasada României „teroriştilor” care au atacat Legaţia României de la Berna în noaptea de 4/ 5 februarie 1955 (pare să fie o acţiune a Securităţii de compromitere a Comitetului Naţional Român). Judecătorii fuseseră impresionaţi de frumuseţea martorei, iar depoziţia ei despre terorismul practicat de statul comunist le-a suscitat acestora o reacţie ironică: „Nu aveţi aerul cuiva torturat de comunişti”. Moment în care, Adriana Georgescu le-a arătat placa dentară ce ţinea locul dinţilor scoşi de anchetatori.

S-a stins la 29 octombrie 2005, la Stevenage, în Anglia. Monica Lovinescu a declarat în ziua morţii ei, pentru BBC: „Era extraordinară în curaj, loialitate, prietenie şi era excesivă până la absurd în risc şi în bine, aşa cum alţii, mult mai numeroşi, sunt excesivi în rău. Era cum îţi poţi dori să fie o tovarăşă, în toate. Caracterul ideal, nevanitoasă, plină de umor, gata la cele mai nebuneşti lucruri. Ea este în mod real o eroină...”.