vineri, 25 ianuarie 2013

Mama mea

Constanţa Bălănescu (1935-2006)

Mama a plecat într-o zi de 3 februarie şi nu s-a mai întors. E greu când mama ta nu se mai întoarce. Este de nedescris, insuportabil. Trebuie să ai mamă, ca să ştii. Trebuie să fii copilul unei mame, ca să simţi. Mama mamei a plecat la 87 de ani. Mama se jelea greu: Putea să fi avut şi o mie de ani, m-ar fi durut la fel, pentru că e mama mea
A fost o femeie simplă, inteligentă, cu gusturi alese - peste condiţia ei socială, curată, pricepută, lucrurile-cusăturile-dantelele-macaturile şi altele ieşite din mâinile ei erau bijuterii. Ştia mai multă geografie decât mulţi suplinitori de şcoală. Era o povestitoare înnăscută. O desenatoare autodidactă.
Este mama mea.  
Mâine, când ar fi împlinit 78 de ani, o pomenim de 7 ani. 
Dumnezeu să o ţină în lumina Lui şi să o odihnească!

vineri, 11 ianuarie 2013

cam aşa se rosteşte adevărul



Autorităţile moldovene vor răspunde credibil la întrebările legitime adresate în oct. 2010 prin petiţie de tinerii din Mişcarea „Democraţia Acasă” abia când vor anunţa că Paul Goma şi familia lui au primit cetăţenia moldoveană. Până atunci...




"Preşedintelui interimar al Republicii Moldova, dl Mihai Ghimpu,

Ministrului Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova, dl Iurie Leancă

N O T Ă de P R O T E S T

din partea unui grup de tineri participanţi la revolta

anticomunistă din 7 aprilie 2009

Prezenta Notă de protest reprezintă îngrijorarea şi nemulţumirea noastră faţă de modul în care este tratată familia scriitorului PAUL GOMA, căreia i-a fost blocată în mod inexplicabil întoarcerea ACASĂ, anunţată pentru 2 octombrie 2010.

De-a lungul lunilor august şi septembrie 2010, autorităţile moldovene şi conducerea Uniunii Scriitorilor de la Chişinău s-au tot întrecut în promisiuni că, la 2 octombrie 2010, îl vor readuce acasă, în actuala Republică Moldova, pe celebrul scriitor disident PAUL GOMA, originar din s. Mana, judeţul Orhei, Basarabia, personalitate cu renume mondial, luptător anticomunist exilat la Paris în anul 1977, care a dedicat dramei Basarabiei circa 60 de opere, încercând să ne salveze pe noi, cei de aici, de închisoarea şi de teroarea bolşevică. PAUL GOMA este, deci, conaţionalul nostru, care, în ciuda tuturor suferinţelor prin care a trecut împreună cu familia sa, nu ne-a uitat, nu ne-a trădat, dimpotrivă, ne-a fost, decenii în şir, avocat înflăcărat în Occident şi clopotar al redeşteptării naţionale.

Pentru toate aceste sacrificii în numele cauzei naţionale şi general umane – lupta contra comunismului inuman – responsabilii de la Chişinău de afacerile externe şi de problema cetăţeniei, care se declară proeuropeni, anticomunişti şi chiar mari românii, i-au „mulţumit” cu vârf şi îndesat scriitorului PAUL GOMA: nu i-au acordat cetăţenia Republicii Moldova, anunţată cu mare tam-tam, nu i-au acordat distincţia Ordinul Republicii promisă cu surle şi trâmbiţe, nu i-au asigurat REVENIREA ACASĂ, nu i-au trimis scriitorului nici măcar un mesaj de felicitare cu ocazia celei de-a 75-a aniversări. Mai mult decât atât, actualii diriguitori de stat, care au ajuns la putere pe spatele nostru, al tinerilor, şi-au închis toţi telefoanele, s-au ascuns prin birouri, vile sau bucătării, astfel încât nimeni dintre reprezentanţii presei nu le-a putut lua vreo declaraţie privind această situaţie penibilă, care a făcut de ruşine Republica Moldova în plan extern, dar şi în ochii noştri. Declaraţiile, explicaţiile şi scuzele oficiale de rigoare, privind blocarea revenirii la Chişinău, în 2 octombrie 2010, a familiei lui PAUL GOMA lipsesc până în prezent.

Ce popor, cu atât mai mult Republică aproape invizibilă pe harta lumii, şi-ar mai fi permis să dea cu piciorul într-o personalitate-simbol, disident cu renume mondial, scriitor universal, mândria neamului nostru?! Noi nu avem nevoie de certificate de la străini ca să-l iubim pe MIHAI EMINESCU, noi nu avem nevoie de sfaturile străinilor ca să-l iubim pe PAUL GOMA!

În legătură cu această „tăcere” şi „diplomaţie” suspecte ale autorităţilor de la Chişinău pe marginea „cazului GOMA”, care ne determină să bănuim că autorităţile moldovene se lasă influenţate de forţe oculte din exterior (implicate şi în ocupaţia noastră din 1940, 1944, când familia GOMA s-a refugiat din Basarabia), în calitatea noastră de cetăţeni ai RM şi de petiţionari, VĂ CEREM:

Publicarea motivelor exacte ale neacordării până în acest moment a cetăţeniei Republicii Moldova pentru scriitorul PAUL GOMA şi familia sa – soţia Ana Maria şi Filip Ieronim. Declaraţia strecurată în presă că soţia sa ar fi apatridă nu este convingătoare, deoarece şi scriitorul PAUL GOMA are statut de apatrid în Franţa, informaţie pusă pe blogul său personal. Despre care diferenţă de statut juridic este vorba şi dacă era necesară o modificare de legislaţie naţională, atunci de ce nu s-a operat în decurs de mai bine de câteva luni?

Publicarea motivelor exacte privind neprocurarea până în prezent a unei case de locuit în Republica Moldova pentru familia refugiatului din Basarabia PAUL GOMA, promisiune făcută de asemenea publică. Se ştia din start că PAUL GOMA doreşte să se întoarcă ACASĂ pentru totdeauna. Care demnitar sau funcţionar moldovean îşi imagina că PAUL GOMA va reveni la baştina sa fără soţia, care i-a fost alături peste 45 de ani şi care de altfel, aşa cum am aflat din presă, este de origine evreiască?

Publicarea motivelor şi termenelor exacte ale acordării cetăţeniei Republicii Moldova lui Dan Dungaciu, cetăţean român, consilier al Preşedintelui interimar Mihai Ghimpu, cunoscut ca expert în „gestionarea” banilor destinaţi culturii din Basarabia, mai ales prin „filtrul” de la Iaşi. Solicităm ca această informaţie să conţină numărul exact de zile în care i s-a acordat lui Dan Dungaciu cetăţenia RM, motivele „regimului de urgenţă”, temeiul juridic şi informaţii privind activitatea lui Dan Dungaciu în România de până la 1989, când PAUL GOMA lupta contra lui Ceauşescu şi a comunismului.

Publicarea motivelor exacte, care l-au împiedicat pe Preşedintele interimar Mihai Ghimpu să emită decretul promis privind acordarea celei mai înalte distincţii – Ordinul Republicii marelui scriitor PAUL GOMA, chiar şi în lipsa acestuia pe teritoriul RM, cu prilejul împlinirii la 2 octombrie 2010 a vârstei de 75 de ani.

RECHEMAREA AMBASADORULUI REPUBLICII MOLDOVA LA PARIS, Oleg Serebrian, care, prin comportamentul său şi al subalternilor săi: sfidător, arogant şi dispreţuitor faţă de familia lui PAUL GOMA, a adus atingere intereselor şi demnităţii naţionale. Diplomaţii lui Oleg Serebrian l-au tratat pe PAUL GOMA ca pe un gastarbeiter oarecare, umilindu-l. Aceasta e „misiunea” pentru care Serebrian a fost trimis la Paris, să calce în picioare personalităţile şi valorile neamului?

Sancţionarea ministrului Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova, Iurie Leancă, pentru proasta gestionare a „cazului GOMA”, fapt care a compromis excepţionalul eveniment anunţat al REVENIRII ACASĂ a familiei GOMA şi a adus prejudicii grave intereselor naţionale şi imaginii statului nostru pe plan extern. Oare cu care valori doreşte să intre în Europa Iurie Leancă, tendinţă pe care o găsim în elementul „Integrare Europeană” din titulatura ministerului, nu cumva cu importanţa propriei persoane în plan global?!

Confirmarea sau infirmarea publică a informaţiei, potrivit căreia actualul ministru de externe al Republicii Moldova, Iurie Leancă a activat în cadrul Ambasadei URSS la Bucureşti până la puciul de la Moscova din 1991. În CV-ul acestui ministru, afişat pe mai multe site-uri, scrie ca în 1986 „absolveşte Institutul de Relaţii Internaţionale din Moscova” (doar absolvent sau licenţiat?), iar între 1986-1993 a fost „angajat al Ministerului Afacerilor Externe”. MAE al cărei ţări şi unde, domnule ministru Leancă? Cerem să fie publicate detaliile, conform înscrierilor din cartea de muncă: data, luna, anul, locul de muncă, funcţia, categoria sau gradul diplomatic din perioada 1986-1993. Cerem, totodată, ca ministrul Iurie Leancă să informeze publicul, dacă are sau nu grad militar, daca „da”, care-i acesta şi al cărei ţări.

Înregistrăm prezenta notă de protest la sediul Preşedinţiei Republicii Moldova şi la cel al Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova şi aşteptăm răspuns în scris, conform competenţei, în termenele prevăzute de legea privind petiţiile cetăţenilor.

Nu trădaţi interesele şi valorile naţionale, pentru că veţi fi judecaţi dur de urmaşi!

Mişcarea tinerilor „Democraţia ACASĂ” (DA)"

joi, 3 ianuarie 2013

"Ia pe cinci şi ţine-aproape!"



(fragment din romanul cu titlul provizoriu: Ia pe cinci şi ţine-aproape!)


Petru era deţinut politic prin naştere, slobozit în claustrare dintr-o mamă condamnată pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Mamă şi copil „duşmani ai poporului”. Cu ţâţa săracă a maicii înfometate crescuse până la mai bine de trei luni, când a fost botezat în secret de două călugăriţe, colege de celulă cu Petra. Mai târziu s-au îndurat să-i dea şi mâncare de adulţi, atât pentru a mai lua în greutate, cât, mai ales, pentru întremarea mamei, care ajunsese cât un ţâr. O sufla vântul, avea 1,70 şi 35 de kilograme. Femeile puneau de-o parte din raţiile lor inconsistente, fără a simţi lipsa puţinului dat. Cele două – una ortodoxă, Hristina, cealaltă greco-catolică, Constantina – îl botezaseră udându-i capul dintr-o gamelă care se plimbase pe rând la sânul tuturor femeilor din celulă, ca apa să stea caldă. Botezul s-a petrecut în ziua de 29 iunie, ziua lăudaţilor şi mai-marilor Apostoli Petru şi Pavel. Fusese dorinţa mamei ca băiatul să primească numele ei şi al părintelui său, pe care femeia nu-l cunoscuse, aşa încât, măcar în suflet, să aibă şi ei doi un tată. Copilul a primit taina botezului aproape de ora prânzului, bine calculată şi cântărită de către veteranele celulei. Vetuţa şi Steliana, cliente vechi, înţelepte şi cultivate ale puşcăriei politice, învăţaseră tot ce se putea desluşi despre viaţa în închisoare, fiind arestate încă de pe vremea lui Antonescu. Aşa că planificaseră botezul cu o jumătate de oră înainte de aducerea hârdăului cu mâncare pe celular, în răgazul când gardienii erau preocupaţi de distribuirea mesei. Două tinere, ultimele sosite cu o lună în urmă, au stat de pază în faţa uşii, cu timpanele încordate şi ochii lipiţi de vizetă, ca să prindă şi să traducă toate zgomotele de pe celular. Prima grijă a unei încarcerate, după câteva zile de acomodare, era să înveţe limbajul propriu pereţilor, uşilor şi ţevilor, mimica, tertipurile şi hârşâitul paşilor gardienilor în papuci de pâslă, filmul mut şi insinuant al ochiului din vizetă...
A doua zi după botez, numele copilului fu aflat în toată închisoarea, ca să nu rămână vreo eventuală liberată sau mutată în altă închisoare fără să ştie. Tot ceea ce se întâmpla cu o deţinută constituia o informaţie vitală pentru ea şi pentru celelalte. O încrengătură de situaţii şi date pe care un „liber” n-ar fi fost capabil să le pătrundă. Două luni mai târziu, una dintre femei, trimisă de urgenţă în spitalul Văcăreştilor direct din Depozitul Securităţii de la Piteşti, cu hemoragie internă provocată de tratamentul aplicat în anchetă, făcu în aşa fel ca ştirea despre naşterea şi botezarea lui Petru să ajungă la Alexandru. Draga era o legionară dintr-un sat argeşean, ceea ce nu împiedicase anchetarea ei în condiţii „speciale”; acum nu se mai temea de nimic, de vreme ce suportase smulgerea sfârcului de la sânul drept fără să ceară îndurare. Când fusese întoarsă la Piteşti, nici nu intrase bine pe poartă că ţipase din toţi rărunchii, să audă cei din spatele obloanelor: Măi, fraţii mei, să ştiţi: Petra din Târnava l-a botezat pe Petru! Gardianul care o preluase, ştiind prin ce trecuse, a crezut-o nebună şi, cu un soi de milă animalică, asigurându-şi acoperirea în caz că ar fi fost luat la întrebări de ofiţerul politic, îi dăduse una în spinare. Femeia se dezechilibrase şi, împiedicându-se în uscăciunea gleznelor încorsetate de lanţuri, se izbise cu faţa de pământ! Înainte de bufnitură, încercând fără folos să se protejeze, îşi agăţase bărbia în cătuşele de la încheieturi. Apoi râsese în hohote de se cutremurase curtea interioară... îi căutase lumina ochilor: Îţi mulţumesc din suflet Domnul meu, că de nu m-ai fi lovit atât de aprig n-aş fi mirosit colţul ierbii! Rezemată pe genunchii tremurânzi, privea în sus la nefericitul incapabil de a mai schiţa vreun gest, înmuiat de lacrimile ce-i şiroiau femeii pe obraji. Îşi împlinise datoria, acum puteau s-o arunce la Neagra pentru o săptămână. Gardianul se dezmetici, conştient de pericolul ce-l pândea pentru „pactizarea cu duşmanul”: Ridică-te, futu-ţi ’mnezăii mă-tii de criminală! Şi Draga se ridică, nu fără să jinduiască la firicelul de păpădie strecurat prin crăpătura cimentului. În spatele geamurilor se pornise rumoarea înăbuşită, intrase în funcţiune maşinăria fără corp şi fire: MORSE. Când se lăsă noaptea, la etajul întâi, undeva pe lângă camera 4 Spital, într-una din celulele prin care Ţurcanu mai trecea din când în când să-i vadă pe bandiţii nereeducaţi de pe priciuri (Banditule, ce mai dospeşte azi dovleacul tău? Io cre’ că îţi cam place să suferi, nu-i aşa? Ce gânduri criminale mai ai mă, n-auz’? Las’ că găsesc eu o metodă specială pentru tine, de să-ţi iasă sfânta suferinţă legionară pe ochi!), careva începu să rostească versuri de Eminescu.
Tot mai sus îngerii se prefirau să înnopteze, îngreunaţi de neputinţa perechilor pământene.
În aceeaşi noapte, Petra visă că alerga fericită la vale, prin iarbă şi flori, copilul ei era mărişor şi blond, făcea tumbe pe coastă. Îl luase de mânuţă şi îl îndemnase din ochi să se uite la poala dealului: acolo se vedea o mare din care se ridicau unde strălucitoare ce se topeau în norii de vată pastelată. Şi începură să alerge iară şi parcă nu mai ajungeau, însă o văzuseră şi asta însemna mai mult ca orice: la mal îi aştepta, aurie, clătinându-se ca pana de gâscă pe suprafaţa unei băltoace în urma ploii, Arca. Se trezise revigorată, îi era foame. Petru stătea în funduleţ, rezemat de perete, şi rodea o coajă de pâine, iar naşe-sa Constantina, aplecată de pe priciul de deasupra, îi făcea jucărele cu mâinile şi ochii, smulgându-i sughiţuri de neînţeleasă bucurie.
Acum aflaseră toţi cei siguri, care trebuiau să ştie, că a fost botezat un copil, unde altundeva, dacă nu în celula mamei. Vestea că Taina botezului fusese dată copilului de două femei îl înduioşase pe bătrânul preot de ţară Popescu, internat la infirmerie. Apelase pentru ultima oară la harul său. Îl convinse pe medicul oficial – foarte speriat că va afla ofiţerul politic – să îl ajute să-i dea micuţului Tainele Mirungerii şi Împărtăşaniei. A doua zi, doctorul inventă o vizită în celula mamei lui Petru. Când intră, numără femeile din ochi, cântări perspectivele şi întrebă dacă acolo se află într-adevăr un sugar. Petra îi lăsă jos pantalonaşii, făcuţi dintr-o bluză de vară a Vetuţei, doctorul îl palpă pe burtică şi spuse cu voce tare, ca să audă gardianul din uşă: copilul este îngrijorător de umflat. Cum fetele ştiau că nu are nimic tresăriră, dar nu lăsară să se vadă. Foarte perspicace, Mia îi strecură ceva în buzunarul de la halat. Fu atât de dibace, încât nu observară nici colegele ei. Zile în şir, adunaseră cu lingura de pe suprafaţa străvezie a ciorbei de la prânz strelicele de grăsime. Ca prin minune, femeile reuşiseră să salveze, scăpând de toate percheziţiile, micuţa candelă, ceva mai înaltă ca un degetar, sculptată de cele două măicuţe dintr-o copită de vită găsită în gamelă, printre resturile de varză putredă. În ea strânseseră grăsimea, mai scumpă decât mirul bisericesc. Pentru împărtăşanie, preotul se descurcase la infirmerie cu un sirop dulceag din plante, primit de la doctor, pentru tuse. Copilul era acum creştin în legea Sfintelor Taine. Cât îl întorsese doctorul pe toate părţile, încercând să afle ce ar putea scrie în dreptul diagnosticului, preotul spusese, mai mult în sine, pentru a nu fi surprins, câteva pasaje principale din Sfânta Liturghie.
Povestindu-i Celeimari, Petru era zguduit de un acces de furie combinat cu o fericire insuportabilă, ce îi exploda în tâmple, incapabil să retrăiască atmosfera botezului său de necesitate. (Hristina şoptise mărunt, cu timpanele pocnind de emoţie: Te lepezi de Satana? Şi odată cu naşa murmuraseră toate, inclusiv cele două care păzeau vizeta: Mă lepăd de Satana! Te-ai lepădat de Satana? Păreau sute de guri slobozind emoţii testamentare în pereţi, din care se eliberă, de trei ori, jurământul: M-am lepădat de Satana! Mia – evreica, Niculina – penticostala, Schwester Hildegard – catolica murmurau fără împotrivire. Un duh blând stăpânea celula. Căci în momentul în care Hristina rostise: Se botează robul lui Dumnezeu, Petru, în numele Tatălui, Amin! al Fiului, Amin! şi al Sfântului Duh, Amin! niciuna nu mai respira, iar Constantina simţise cum braţele sale subţiri îl apără pe Fiul Domnului, căruia, iată, câteva biete femei îi împlineau în condiţii neomeneşti Cuvântul! Şi te uneşti cu Hristos? Şi crezi Lui?... Cred Lui ca unui Împărat şi Dumnezeu!)

După mai puţin de o oră, bătrânul medic repuse copilul în braţele mamei sale, care, albită de emoţie, îi sărută, în repezeală, mâna... Fără să-şi piardă controlul, doctorul zise tare: i-am adus sticluţa asta cu vitamine, să-i dai două linguriţe pe zi, este foarte slăbit. Şi o puse pe pat, odată cu degetarul-candelă, care dispăru într-o clipită din raza vizuală a caraliului sub o saltea. Rămaseră singure, asigurându-se că gardianul s-a depărtat. Îl dezveliră, se priviră şi zâmbiră împăcate: trupul copilului purta crucea de mir, ce cobora dinspre urma lucioasă de pe frunte.

Alexandru rememora adesea versuri din închisoare, le auzise şi le spusese de atâtea ori încât îi erau mai aproape decât orice. Erau realitatea care îi tăia cheful de ficţiune, lăsându-l obosit, şi proaspăt, paradoxal de singur şi împăcat să aştepte moartea.
(Din toţi cei ce-au fost pe-acolo/ Numai morţii trăiesc,/ Asemenea lui, aşişderea ţie./ Iată, de pildă, eu umblu, vorbesc,/ Dar viaţa mea nu-i, nu-i/ Prietene, decât o moarte vie.)
Mandinescu salvase în cuvinte puţine mărturia fiinţei sfârtecate, trecând într-o metaforă o sută de tratate despre reeducare. Pe care, oricum, nu le-a scris nimeni, zicea, ci-şi amintea de colegul său, de Bobu... (Şi-au zis că crematoriul e-o prostie/ Că oamenii prea iute-acolo mor./ Iar ei voiau nu numai carne vie,/ ci să ardă sufletele lor.) Cum ar fi putut înţelege cei „liberi” căderea din treaptă-n treaptă a celor mai buni dintre ei, dintre studenţi, a celor mai capabili, mai inimoşi, mai căuzaşi? Acum, rămaşii sperau la mântuirea prin îndurarea conştiinţei traumatizate, ajunse tabula rasa, golirea, apoi reculul, reumplerea, adevărata şi cea mai insuportabilă durere: moartea vie... Aşa cum n-ar fi putut înţelege şi accepta lângă ei, „normalii”, o femeie intrată în puşcărie la 18 ani, ieşită fără nicio speranţă la 33... rămasă fără copil, fără niciun rost în lume.
Învăţaseră să se tacă pe ei în lumea celor mulţi.