sâmbătă, 4 mai 2013

ritualul pâinii la femeile de altădată...


pâinea caldă (şi crăpată) de acasă...
în copilărie, mamaie Mariţa (Maria) şi mama făceau pâini imense, cât "roata carului", pe care le coceau în ţăst (ţest)... tot acolo se mai cocea turta de mălai, se făceau fripturi de vis, ghiveci de post, plăcinte, se coceau ardei şi vinete, dovleac etc. etc., iar tataie Dincă, pui de armân, fostă ordonanţă de gheneral de Bucureşti, cocea nişte cozonaci fantastici (mamaie şi tataie erau născuţi la 1908, familiile din care se trăgeau - mai ales a lui tataie Dincă Gheciu - fuseseră înstărite, dar averea se fărâmiţase, apoi i-a măturat războiul - sovieticii le-au luat tot ce-au găsit prin pimniţe şi pe bătături, după care a venit comunismul biruitor "de la oraşe şi sate" şi i-a transformat în animale de povară; tataie Gheorghe Bălănescu a murit cu zece ani înainte să mă nasc, el era născut şi mai-nainte..., iar mamaie Floarea a murit când eram în clasa a II-a, nu prea am amintiri cu ea, deşi nu uit de mâncarea ei gustoasă de fasole "bob", cu boabe gigantice... dreasă cu boia dulce şi leuştean...)
am mâncat în restaurante sofisticate, în case mari... în tot felul de locuri, mâncăruri gătite după reţete din culturi variate şi extrem de diferite... nimic nu a egalat până în ziua de azi gustul pâinii şi al mâncărurilor pregătite sub ţăst; 
ţăstul (aşa pronunţă un oltean - nu ţest! până târziu, spre maturizare, nici nu am ştiut că există varianta de dicţionar: ţest; dacă te aude un oltean pronunţând aşa râde de tine, zice că eşti şi prost şi fudul... păi dacă are "licenţă" pe obiect, te cred şi eu, olteanu' e rege în Ţara lui oltenească!) se făcea din pământ, după un ritual pe care puţine femei îl cunoşteau; am asistat de vreo două ori în copilărie la "construirea" lui; când s-a dus mama s-a dus ultima femeie de pe lunga noastră stradă, care ştia să facă ţăst, să urzească macate şi preşuri, să facă săpun de casă după metoda tradiţională...; 
aşadar, elementele vitale: aerul, pământul, apa... "tăriile"... din pământ suntem - el ne hrăneşte -, în pământ ne întoarcem...
dar pâinea lor era - de fiecare dată - un obiect de pus în vitrină, de erai mai slab de înger ţi-era milă să rupi şi să mănânci... vara, suprafaţa pâinii era spoită cu miez de roşie coaptă (din grădină, nu de la supermarket!), apoi se "desena" şi se împungea cu furculiţa, nu lipsea din centrul ei o cruce astfel desenată... dar mai înainte de asta, după ce prefrământau coca, o aşezau pe cârpător (alt cuvânt care-mi vine din zone ancestrale de câte ori mi-l readuc în prezent, ca şi cauc, de altfel), pe care în prealabil aşezaseră frunze de viţă (sau de nuc sau de dafin/salcâm/), deasupra lor presărau o mână de mălai, iar deasupra aşezau pâinea, rotundă ca un soare la nămiaz... ţinând cârpătorul de coada(-i lungă) îl potriveau sub ţăstul ridicat în aşa fel încât atunci când îl coborau să nu calce pâinea... ele ştiau exact cât să-l "ardă" (cât timp să facă focul sub el pentru a se încinge), apoi trăgeau jăratecul afară, coborau ţăstul şi de jur-împrejur puneau jăratecul şi cenuşa încinsă...
azi mi-am reamintit de femeile din familia mea (şi sora mea este o foarte pricepută şi talentată la toate ale femeii...), am retrăit cu ele în inimă clipe de linişte, tandreţe şi siguranţă din copilăria mea de copil de la ţară, născut şi crescut în comunism, cu multe lipsuri, dar cu multă dragoste... 
pâinea mea s-a copt în cuptorul electric, aş fi putut să comand colaci (Doamne, ce colaci făceau femeile copilăriei şi adolescenţei mele - colac de bărbat, de femeie, de fată, de "copil", de Dumnezeu... - aveau model diferit şi formele în care erau împletiţi semănau cu îngerii din iconografia ortodoxă, era o încântare să le priveşti frământând pâinea ori pregătind-o pentru coacere, iar pregătitul colacilor era un ritual deosebit; cu întreaga fiinţă transmiteau sentimentul că mâinile lor se grijesc de Trupul lui Isus...), dar am vrut să-mi simt neamurile cu mine, aproape, chiar dacă ele s-au întors de multă vreme în pământ...
doar este Învierea...
Hristos a Înviat!
(Doamne, Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa, ai grijă de copilul meu, de neamurile mele, de prietenii mei şi de toţi binefăcătorii mei, amin! Spunând Rugăciunea inimii ne împăcăm, în primul rând, cu noi înşine, amintindu-ne că suntem trecători şi că nu avem voie să uităm de cei apropiaţi nouă...)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu