marți, 30 iulie 2013

falsă baladă



despre geniu

te-au înecat şi pe tine valuri de lacrimi
muci
bale
filosoficării de două parale
bocete
jelanii
greţoase-aduceri aminte?
vom sfârşi nebuni în canalele
tembelizoarelor
toată suflarea amneziată
fostă flăclăristă-de-cenaclu
fostă anticomunistă
fostă viitoare democrată
fostă-actuală securistă
expertă în istorie-politică-fotbal-critică literară-previziuni despre trecut
vai!
într-un glas:
a murit Marele Poet
Poetul
Genialul
Maestrul
(actoricimea s-a scuturat
de unrat
de spaimele-i mărunte
de Cântarea României
moderatoare blonde
brunete
roşcate
doldora de amintiri flăcăriste
deprinse la frageda vârstă de 5 ani
au scăpat o lacrimă sinceră
şi-au dat ochii peste cap)
dar geniile înflăcărate
nu mor
din când în când se scutură
precum coloşii din
poveştile pentru adormit
copiii mari
şi proşti.

joi, 4 iulie 2013

excesul de conformism dăunează grav...



revista "CONFESIUNI", iunie 2013: PARADIGME BASARABENE

Flori Bălănescu

Literatură – adevăr istoric şi ficţiune

„În documentul istoric figura de stil înlocuieşte adevărul,
ca să nu zic că ascunde minciuna.
Să ne amintim cel puţin comunicatele Sovinformbiuro-ului.
Sau buletinele informative ale televiziunii naţionale...”

Aureliu Busuioc, Hronicul Găinarilor – ivit lumii de către domnia mea Aureliu Busuioc, grămătic, ediţie definitivă cu o postfaţă de Andrei Ţurcanu, Editura Cartier, Chişinău, 2012

Aureliu Busuioc (1928-2012) a traversat secolul al XX-lea şi a intrat cum se cuvine în următorul, suficient cât să realizeze mai bine distanţele şi incompatibilităţile dintre cele două lumi ideologice, ale căror ziduri de apărare au fost aruncate-n aer, măcar la nivel formal, când ceasul istoric ticăia de zor anunţând explozia „revoluţiilor” de sfârşit de veac.
Inteligenţa neastâmpărată, umorul şi (auto)ironia sunt condimentele de bază ale scriiturii lui Aureliu Busuioc. Ajuns la ultima pagină, cititorul trăieşte regretul că grămăticul n-a consemnat măcar istoria unui oraş de mâna a doua, aşa încât cronica să fie mai voluminoasă... Deşi, vom vedea, ce e puţin nu-i de ajuns, iar ce e mult strică, după cum spune o vorbă anonimă şi înţeleaptă.
Cartea narează istoria unui descălecător imaginar (Panteleu Avădanei) şi a unui cătun (Găinari) ipotetic. Adevăratul reper de fixare este unul cronologic: 1812, anul „atestării” istorice a Găinarilor. Numită incorect, dar denumirea a intrat în uz: Basarabia, Moldova de Răsărit a fost ruptă din coasta Ţării Moldovei istorice de către Imperiul Ţarist la 1812. Găinăriei cu ştaif imperial, ce-avea să provoace mari suferinţe omeneşti, perturbări politice, militare şi diplomatice, îi urmează o găinărie în toată regula ce va determina roirea hoţului şi întemeierea cătunului Găinari, „o aşezare anapoda cu vreo cinci-şase bordeie, dintre care numai două mai puţin bicisnice”. Sătui de batjocura de a fi tâlhăriţi în propriile curţi, gospodarii din Roşcoveţi au descins în ograda lui Panteleu Avădanei şi au dezgropat rămăşiţele a nu mai puţin de 300 de găini. Panteleu a fost aproape omorât în bătaie şi nu a scăpat cu viaţă de la spânzurătoare decât datorită înţelepciunii unui bătrân. Cum la caz-de-necaz, „strigaţi la oaste”, roşcoveţenii „preferau să-şi ascundă iubirea de pace prin hăţişurile pădurilor din împrejurimi”, nu i-a fost greu bătrânului să-i convingă că ruşinea izgonirii din sat e mai grea decât moartea. Abia târându-se, bătut şi uns cu dohot (păcură), Panteleu a căzut  sub o râpă (precum săgeata lui Ştefan cel Mare cu 350 de ani înainte), unde l-a descoperit în nesimţire nu mai puţin marginala Parascheva. Ctitorul Panteleu s-a prăbuşit în locul viitorului bordei întemeietor, iar noi putem „citi pentru prima oară o relatare veridică, aproape un reportaj despre felul şi împrejurările în care a luat naştere o veche aşezare umană. E vorba de ceva unic în literatura istorică mondială!”
Erudiţia, flerul şi talentul se întâlnesc fericit pe fondul unei evidente sensibilităţi la istorie a romancierului. Apelând la armele neconvenţionale ale literaturii, Aureliu Busuioc pare să deconstruiască miturile, legendele şi protocronismele românilor, însă romanul lui nu se opreşte pe Prut. Şi nici pe Nistru sau pe Tisa. Încă de la început, ne avertizează: „ameţit de pe băncile şcolii de rigidul Ureche şi îmbrobodit de romanticul Neculce cu ale lui «O samă...», cititorul mai săritor la paiul vecinului decât la bârna proprie poate găsi în lucrarea de faţă unele momente de pastişă sau chiar de plagiat! Mă grăbesc să-i sting nobila indignare de la bun început: totul e făcut cu bună ştiinţă, mobilul acestei riscante întreprinderi nu a fost altul decât acela de a da, în lipsa unor cronici latine sau slavone, oarecare virtuală patină sărăcuţei relatări prezente. Altfel cum s-ar putea înţelege şi chiar aproba – în veacul nostru împănat cu compasiune, umanism şi vegheat de o justiţie echidistantă – unele scene demne mai degrabă de un Far West decât de centrul Europei?!...”.
 
Dacă s-a demonstrat ştiinţific că „dintr-o zeiţă inventată nu se putea naşte un bărbat în toată firea!”, atunci care puteau fi şansele unui cătun întemeiat dintr-un hoţ (de găini) şi o vrăjitoare-curvă? Din asemenea indivizi, fără tradiţie, fără istorie, nu puteau ieşi decât alţi găinari, urmaşii lor ajungând – din marginali, leneşi, hoţi, puşcăriaşi, încârdăşiţi cu criminali – reprezentanţi oficiali ai regimului comunist. Lăsaţi ficţiunile, parcă ne spune Busuioc, ancoraţi-vă în realitate. Nici romanul nu mai este ce-a fost, poate că nici nu trebuia să mai fie. Cine ştie? Ne punem întrebări odată cu scriitorul, pe măsură ce îl citim: „Departe de mine gândul să condamn stilul prozei contemporane, nicio literatură nu poate progresa fără mişcare înainte, atâta doar că în perioada de coagulare şi sedimentare a suspensiei din care se naşte orice curent sau direcţie se mai şi exagerează (sau ni se pare nouă, celor mai rămaşi de timp, că ar fi aşa!). Salut din plin implicarea străzii, adică a vulgului, în procesul literar, democratizarea scriiturii, evitarea categorică a făţărniciei, de dragul, chipurile, protejării moralei”.
Cronologie, istorie, context, morală...  De la 1812 a început o realitate hâdă pentru românii dintre Prut şi Nistru. De atunci, pământenii se tot uită pe cer şi murmură vin ai noştri, pleac-ai noştri. Povestea lui Panteleu şi-a Paraschevei se constituie într-unul din sâmburii adevărului mascat în ficţiune. Prin acest roman Busuioc este mai aproape de avatarurile istoriei decât de literatura de dragul literaturii. Hronicul său ne poartă cu metodă de virtuoz nu doar prin istoria ultimilor 200 de ani, ci, mai ales, prin transformările de mentalitate socială, politică şi culturală. Îşi dovedeşte nu doar preocuparea aplicată pe această problematică, dar şi o ironic-responsabilă aderenţă la prezent: „(...) hronicul de faţă: e rodul iubirii faţă de adevărul istoric, atât de preţuit de conducătorii lumii noastre de azi! (...) consumul excesiv de alcool dăunează grav sănătăţii. (Ca şi, de altfel, consumul exagerat de castraveţi sau spanac.)”. În ciuda umorului, ironiei, parodiei şi parabolelor, Aureliu Busuioc pune în faţa noastră mai multe şi grave probleme decât un text jurnalistic sau eseistic.
Cum nu suportă „beletrizarea” mărturiilor şi a documentelor, Busuioc ne aminteşte o mulţime de clişee ideologice, unele preluate de o parte a opiniei comune drept adevăruri imuabile. De exemplu, un presupus comunicat (dar fidel atmosferei şi evenimentelor epocii) din ziua de 28 iunie 1940, când „Carol al II-lea a cedat Basarabia bolşevicilor! Bucureştiul ne-a trădat!”: „Aici postul de radio Tiraspol! Aici postul de radio Tiraspol! Fraţi basarabeni, iată că se împlineşte visul vostru al tuturor: regimul criminal, burghezo-moşieresc al României întoarce marelui stat sovietic Basarabia, răpită de la patria sovietică în 1918...”. Rolul diversiunii este exploatat la maximum în roman. Busuioc nu iartă nici prejudecăţile autonegatoare sau antiromâneşti: leneşi, inculţi, suficienţi, mândri, „servili, gata de orice compromisuri”. Explicaţia? Hibridul daco-roman a fost bun, reuşit, dar nu poţi hibridiza la nesfârşit, având ca bază un hibrid! Însă nici teoria rasială a purităţii nu este sănătoasă, doar s-a dovedit, prin experimentele comunist şi nazist. Şi-atunci, care-i soluţia? Există o soluţie de a creşte şi a te maturiza dintr-un „neam de mâna a doua” (ce trăieşte într-o „lume a treia”), fără vreo legătură cu rasa ori cu genetica: exersarea libertăţii de a gândi singur şi lupta împotriva „lenei de a gândi”. Bătut şi aproape omorât, gonit din Roşcoveţi, găinarul Panteleu s-a dovedit a avea o genă mai puternică decât gospodarii prădaţi. Peste timp, urmaşul lui, un puşcăriaş penal, şi-a răzbunat înaintaşul întemeietor de sat fără soartă. Piotr Panteleevici ajunge şef peste satul Roşcoveţi şi sătenii nu se împotrivesc, obişnuiţi (conform „tradiţiei istorice”) să fie câştigaţi şi pierduţi (de fraţii români) ca la jocul de „alba-neagra”. Aureliu Busuioc deţine o bună cunoaştere a atmosferei şi istoriei româneşti de dincoace de Prut. Ne plimbă chiar prin Bucureşti, la Gara de Nord, pe la Podul Chibrit, într-o călătorie fascinantă cu personaje pitoreşti de dinainte de Primul Război. O mare capacitate de schimbare a registrului contextual-istoric, cultural şi lingvistic îşi pune amprenta pe ţesătura textului. Decupajele „Roşcoveţi” şi „Găinari” sunt simptomatice pentru ce s-a întâmplat cu întreaga istorie a românilor basarabeni: nu este de ajuns să împingi cu piciorul gunoiul din curtea ta, trebuie să ai grijă ca el să nu se strecoare înapoi pe sub poartă. Când agentul sanitar Tudor a exclamat „Trăiască Piotr Panteleevici! Trăiască tovarăşul Stalin!”, unul dintre roşcoveţeni – nu întâmplător un bătrân din sat – a şoptit către vecin: „Azi pe Stalin şi pe găinarul ăsta, dar mâine pe cine-ar’ să-l mai pupe-n cur?”. Pilduitoare scenă: „Vecinul se făcu că nu aude.” S-a făcut că plouă! Ce nu auzi nu te poate afecta mai târziu! Dar nici bătrânul nu a fost capabil de mai mult decât o şoaptă. Busuioc dă o palmă amară defetismului ancestral, întrebându-se care ar fi fost soarta sătenilor din Roşcoveţi (a se citi: Basarabia, a se citi: România) dacă aceştia nu s-ar fi dat fără crâcnire pe mâna unui ocnaş. S-ar putea spune: excesul de conformism dăunează grav... coloanei vertebrale a naţiunii.
„Vom aştepta timpul să se întoarcă îndărăt, conform prezicerilor lui Hawking, şi vom examina atent cadrele ce ne vor arăta unde, când şi de ce am greşit...”.  
Şi-o fi pus Aureliu Busuioc personajele să fure găini şi oi, să preacurvească, de amorul artei, dar nu ne păcăleşte şi ne spune el însuşi că nu are de gând. Scriitorul este om ca şi noi. Are o durere: comunismul. Cu tot ce a decurs din funcţionarea lui timp de jumătate de secol în Basarabia. Pe lipsa de legitimitate, pe fals, pe abuz, pe asasinat, cu limba de lemn propaganda sovietică a construit mitul „naţiunii moldoveneşti”. „Şi atunci ai încercat să uiţi cele citite, privite şi ascultate, dar un mare semn de întrebare tot ţi-a rămas în cap: ce se va întâmpla cu urmaşii noştri, dacă, bineînţeles, vor fi mai proşti ca noi, când se va scoate de la naftalină (sunt mulţi cei ce ling coşurile de gunoi ale istoriei, o fac şi în zilele noastre!) această mitologie şi o vor intregra în... istoria integrată? (...) Inventează o naţiune, inventează-i o limbă, inventează-i «conştiinţa unităţii istorice» cu eschimoşii, uzbecii şi, fireşte, cu ruşii, şi serveşte-i oricărui viitor drept proprietate a ta orice bucată de pământ, ruptă de la oricine, de preferinţă de la vecini. Şi atunci, desigur, «hoardele româneşti» nu vor mai intra în casa lor, ci vor «da năvală» în inima imperiului”.
Pseudohronicul lui Aureliu Busuioc are toate şansele să devină un îndreptar istoric şi moral. Dovadă că literatura are un mare potenţial de pedagogie naţională în vremuri de restrişte (ca să mă exprim în ton cu grămăticul). Asupra calităţilor estetice se vor fi pronunţat, şi sper că o vor mai face, literaţii (postfaţa lui Andrei Ţurcanu stă mărturie). Deocamdată, să citim şi să dăm o şansă „revelaţiilor” de lectură pentru a deveni gânduri aşezate. Iar atunci când râdem – Aureliu Busuioc are acest fantastic talent, de a ne face să râdem –, să ştim: acela nu este râsul nostru! Pentru că vigoarea talentului creşte la Aureliu Busuioc dintr-o conştiinţă traumatizată de „mitologia viitorului” – comunismul, dintr-o responsabilitate legitimă faţă de ai lui.