duminică, 1 decembrie 2013

despre (tot soiul de) războaie...

Alma
(fragment de manuscris)

Soldatul din faţa ta a fost spulberat de obuz. Dacă ai avea de ales nefiinţei tale din această clipă viaţa, sub ce s-ar ascunde? Sub firul de romaniţă pe care l-ai zărit într-o după-amiază ieşind prin bocancul inundat de sânge. Al cui o fi fost restul de picior din el? Contează? Poţi tu să suferi pentru toţi morţii ăştia şi pentru toată suferinţa celor care-i aşteaptă ori plâng în genunchi pe mormintele goale? Ai jurat atunci să nu te închini niciodată vreunui monument: al soldatului necunoscut, al înfrânţilor sau al învingătorilor. Statuile sunt false acte de umilinţă ale profitorilor. Tu, o criminală de război care-ai crezut în apărarea patriei, ştii asta prea bine.
În izolatorul de la Mislea, pe sub care curge apa, îţi aminteşti moartea de atunci şi te întrebi dacă eşti vie. Eşti la carceră pentru 7 zile (comandantul a fost generos). Spiritul cazon nu dispare niciodată cu totul, este ca în artă, ai talent sau nu. Ori vocaţie. Tu ai fost ofiţer. Şi umbra ta s-a luat la harţă cu gardianul de serviciu, un amărât care crede că are putere asupră-ţi. Mintea lui n-ar putea înţelege chiar dacă regulamentul ţi-ar permite să-i explici că locul tău este în puşcărie. Trădătoare de patrie şi criminală. Uneori, cu morbul foamei izolat în creier, acolo unde încep, se ascund şi sfârşesc toate, la cele 40 de kilograme pe care le ai, ochii tăi pot tăia orice obiect viu sau mort în două. Putere mentală. Neodihna şi hărţuirea continuă îţi alimentează o energie ce nu vrea să piară. Te-ai simţi nedreptăţită dacă ai fi nevoită să supravieţuieşti laolaltă cu ei, în libertate, acolo unde ai fost ucisă de atâtea ori. Nu te mai impresionează carnagiul lumii. Aceea nu mai este lume. Aici nu suporţi să rabzi golănismul pitecantrop al unui neica-nimeni luat din marginea satului şi făcut plutonier pe puncte. Cum se adresează el unei doamne precum ultimei curve de la şcoala de partid. Asta nu poţi, oricâte bombe ţi-ar fi explodat sub ochi, oricât de călită ai fi. Oricâţi morţi ai fi numărat. Aceasta nu mai e lume, îi spusese ea Doamnei H., care tăcea cu blândeţea-i de fată de boieri încremenită pe faţă. Ce a mai rămas din viaţa mea aş da fericită. Dar noi suntem nişte rămăşiţe dintr-o lume pe care ei vor s-o şteargă cu totul. Deci, noi nu mai suntem de folos, motiv pentru care nu avem de ce să facem compromisuri punând gaj ce a fost mai frumos în noi. Să fim demne în această moarte care nu se-ndură să ne ia.
Ştia foarte bine că trepăduşii săltaţi caralii n-ar face faţă la o instrucţie de o jumătate de oră cu ea. S-au ascuns sub uniformele de gardieni, precum javrele leşinate de foame pe sub umbrare. Bărbaţii adevăraţi au luat armele în mâini, sunt în munţi.  
(...)
Acum stă sprijinită cu privirea într-un fir de glădior roşu ca focul. Se întreabă de unde are floarea, de unde o asemenea minune pe Bărăgan, aici, unde nici corcoduşii n-aveau rădăcini? Aci, unde copiii născuţi în ţărână au auzit de cireşe, piersici, prune şi se gândesc la ele ca la arătările din basmele copiilor născuţi în lumea cu de toate. Nu-şi aminteşte să fi sădit aşa ceva. Poate din ciocul vreunei ciori să fi căzut, de cu toamnă... Ele au voie să zboare la Feteşti... şi chiar mai departe de perimetru.
Dar în ţarcul administrativ nu eşti la katorgă, ai trecut şi pe acolo, aici încă mai poţi să-ţi faci legea, să te înfrăţeşti, în sfârşit, cu natura. Să-i simţi uneori şi mângâierea. Aici tu îţi eşti blatnoi. Îţi faci legea în puşcăria ta, în celula ta de paiantă cu „antreul”-bucătărie şi cu dormitorul-cameră de primire. Desigur, nu este ca în uniforma de paradă, la vreo întrunire de închipuiţi, cum credeai atunci, de la Cercul Militar. Picau luminile orbitoare ca avioanele-n picaj pe părul tău de chihlimbar, explodau cioburi de frumuseţe senzuală. Ştiai că strălucirea nu durează. Puterea ta e să nu arăţi slăbiciune, să nu te întinzi ca mierea pe pâine... Puterea ta e să fii conştientă că alţii te cred slabă, naivă, proastă. Asta credeai atunci. O falsă putere. A rămas o durere frustrantă în tot trupul. O ţigancă bătrână îţi spusese în ajunul plecării în Est: te-a fătat mumă-ta în zodia alunului vrăjitor. Ai o mare putere asupra oamenilor, dar puterea asta e închipuită, una cu pământu’ te poate face. Ai grije fetiţo, lumea e rea maică. Nu to’deauna pentru că vrea, da’ nu să poate abţânea maică... Da’ tu ai un farmec osăbit, atragi oamenii, şi ei nu să pot împotrivi. Eşti o vrăjitoare bună, oamenii te halesc... ai grije maică, ai grije, mă-ta e din neam de oameni mari, şi ta-tău e un om cu har. Ai grije...
Dar aici nu este ca pe front, acolo măcar ştiai ce vrei, la ce să te aştepţi, pentru ce lupţi. Acum nu mai crezi. Poţi să visezi la ce vrei tu, dacă nu ieşi din cerc, asta până vine securistul de la centru.
Din vârful glădiorului, amintirea alunecă pe o zi de primăvară. Fetiţa blondă, de nici 3 ani, precoce vorbitoare, o întrebase: „A’ma, de ce este fetiţa atât de minunată?” Ea nu avusese dreptul la o asemenea minune, era a vărului dinspre mamă.
Se trezi din visare, cu totul ieşită din amintiri şi din trecutul cazon, şi-şi spuse că o femeie care duce dorul este ca urma de viaţă de pe o planetă din viitor. Trebuie salvată. În fiecare zi trebuie să salvezi ceva, viaţa e un şir de praguri, de pârleazuri, cum ar fi spus cei bătrâni, le treci, te mai împiedici, tot ce contează este clipa în care hotărăşti brusc să transformi durerea în bucurie. Să dai o şansă vieţii să fie trăită, în timp ce te îndrepţi spre moarte. Totul este să rămână ceva din tine după război. Moartea înseamnă continuitate.
Nu mai ştia de câte ori îi explodase inima în piept, sub tunica de iepuraş de câmp, cum o alintau, nu fără urme de misoginism bine potenţat, tovarăşii ei de armă. Inima unei femei este nu neapărat mai largă, dar mai rezistentă, în ea poate fi ascunsă atâta iubire. Habar nu ai tu civilule cum este să simţi că iubeşti toată omenirea, că vrei să strângi la piept toţi copiii de sub dărâmături, rămaşi fără adăpost şi fără protecţia unui părinte. Să te ferească sfântul, civilule, să ajungi ostaş fără voia ta.
Unul din coşmarurile bine înstăpânite o bântuise iară în ultimele nopţi. De atunci, de când a văzut bou-vagoanele cu copii... ceva s-a fisurat. Miorcardul s-a mai slăbit, a făcut loc şi acestor copii ai basarabenilor. Părinţii lor zăceau deja prin gropi comune. Stinse cu var. Or în gropile fără fund ale Siberiei. Acolo unde comunismul se luptă cu natura pentru a croi om nou.
 (...)

unii oameni au destinul lor, asta încălcând flagrant „fiecare om are destinul lui”. aflaţi în împrejurări comune, au un traseu ce respinge regulile, incitând la multă intrigă. este ceea ce poate defini o personalitate. nu doar azi, în toate timpurile, personalităţile sunt şi au fost distincte şi rare. iar personalitatea nu este totuna cu faima.

atunci am forţat soarta de parcă aş fi forţat Nistrul. m-am ridicat, mi-am scuturat pantalonii, chiar dacă nu trebuia să salut vreun superior. căutasem cu disperare. am reuşit să mai găsesc câţiva soldaţi în viaţă. când l-am găsit pe nea Vasile mi-a stat ceasul şi inima alerga nu ştiu unde, ca o fată zăludă zgâriată pe faţă, prin pădure.

– Locotinenta noastră, donşoara Alma!, a chiuit că vede chip întreg de om. Din mâna dreaptă îi şiroia subţire sângele pe sub mâneca tunicii.
Peste vreo săptămână îi spusese ruşinat:
– Să mă iertaţ’ donşoara locotinent... da’ când v-am văzut umblând p’in mormanele de leşuri... mi-a venit să cânt de drag „dealu-i deal şi valea-i vale...”. Doamne iartă-mă, păcătosul de mine, don’şoară, da’ eraţ’ ca un înger, don’şoară. Abia atunci m-am simţit iar viu. Pentru mine rămâneţ’ cea mai frumoasă arătare de pe suprafaţa pământului, ca soarele şi aerul aţ’ fost don’şoară... Să mă iertaţ’...
Vasile era bărbat de vreo 40 de ani, din Lunca Jiului, din marginea de jos a Craiovei. Se considera bătrân, lăsase acasă nevastă şi trei copii. Avea pentru ce trăi, avea pentru ce muri. Îşi făcuse socotelile: dacă trăieşte, foarte bine, se va întoarce acasă, va munci, poate statul îi va mai da nişte pământ, c-a luptat pentru Patrie, a eliberat Basarabia şi i-a pus pe rusnaci pe fugă... dacă moare... ei, atunci, poate că femeia şi copiii lui vor primi ceva ajutor şi pământ de la stat, şi se vor descurca mai uşor, chiar mai bine fără el... Dar Basarabia era iar ocupată, trupele româno-germane făceau drumul înapoi, cu sovieticii suflându-le în ceafă. Planul de acasă cu cel din târg nu se mai potriveau. Nu mai avem scăpare, donşoara locotinent, nu-i aşa donşoară!? Mare minune de-om scăpa cu viaţă din iad. Şi de-om scăpa donşoară la ce ne-o mai folosî  
Când îl apuca dorul de „baba” lui, care împlinise abia 36 de ani, cânta de reînsufleţea tranşeele. Celorlalţi le făceau bine inflexiunile vocii lui olteneşti, cu tot felul de înflorituri, mai întâi un of, of, of, of... din preaplinul cutiei toracice, apoi:
dadă, dadă, fata mea/ cum ţ-aş mai pu-pa gu-ra...

Se întoarse în celula cu 8 fete de la Miercurea Ciuc. Din tranşee, gândul îi zbură la Svetlana. O întâlnise la Piteşti, la secret, unde nu îi era prea clar de ce le puseseră în aceeaşi cameră. Rusoaica rupea bine româneşte, că doar venise în România îndrăgostită nebuneşte de un ofiţer din Divizia „Tudor Vladimirescu”. Soţul ei ajunsese atât de ataşat de idealurile comuniste, încât biata femeie care scăpase nepedepsită în Marea Uniune Sovietică, odată ajunsă în România a căzut victima unei întârziate vigilenţe bolşevice. Dincoace de Prut fu dovedită progenitură a nobilimii albe ruse. 
Într-o seară, după stingere, stăteau de vorbă regulamentar, întinse pe pat, acoperite până sub bărbie, cu mâinile deasupra păturii. Şi Svetocika, cum o alinta Alma, îi povesti în româna ei colorată visul de noaptea trecută: „Visul se petrecea la început în Asia, la Japonia parcă... io ieram la mijlocul de pădure şi deodată vin avioane aşa şi nişte nave cum nu am mai văzut curge din nori şi aud bombe. Încep să fug şi tata mieu în uniforma de paradă vine şi el în vis şi spunea să ascundem la Rumânia. Acolo este bine. Plecăm cu trenul, facem până la Rumânia 10 ore. Tren merge numai noapte şi ziua ascundem prin paduri. Dar mergem noi aşa şi ne-a descoperit ruşi. Alergăm rupţi de fugă, vrem să mitralieze repede să nu ştim durere. Dar la final apare nu ştiu cum americani şi salvează...”.
Svetocika, Svetocika, nu vin americanii! Luminile sunt departe, au rămas pe altă planetă. A noastră e roşie, înecată în sânge. Dormi, fetiţă, dormi, noapte bună.
 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu