vineri, 19 decembrie 2014

„Să-i neuit eu într-o carte...”

un text apărut în revista „Amfitrion”, 2008



Frica apud Paul Goma

„Dacă stăm strâmb şi judecăm diagonalic, chiar discursul meu de adineauri — că nu mi-e frică de microfoanele lor — nu este altceva decât fructul fricii de ei… Numai că frica noastră a încetat de a mai juca rolul de avertisment, de alarmă: atenţie, se apropie un pericol (mare, cum altfel!). A devenit o stare. Mi-e frică, deci exist. «Ştim» noi ce ştim: există microfoane şi în patul nevestei, în bricheta prietenului, în tufişul lângă care mă uşurişez prin urinaţiune, în ţucalul rudei bolnave… Însă cum prea multă minte strică — le strică, lor — şi prea multă frică se întoarce pe dos: atâta s-au străduit ei să ne bage frica-n oase, încât după ce-am tremurat un deceniu — hai şi jumătate — noi am început a uita că ne e frică: nu-i suficient că au rămas reflexele? Acum nu mai suntem «prudenţi» de frică, ci din obişnuìcă…
Nu obişnuinţă, ci obişnuire. Peste încă cinci ani are să devină obişnuinţă, peste alţi cinci: obişnuitură — a doua natură; în treizeci de ani, ai omul nou!”
(Paul Goma, Gherla-Lăteşti)

Faber&Faber refuzase în 1944 să editeze Ferma Animalelor, argumentându-şi decizia prin răspunsul lui T.S. Eliot. Este mare lucru, pentru că în România zilelor noastre unii editori nici nu-şi aduc aminte că le-ai lăsat manuscrisul. Cât despre răspuns...  Alegoria lui Orwell putea fi populată de orice jivine, puterea semnificaţiilor ei ar fi rămas aceeaşi. Dacă scriitorul netrăitor în comunism, dar prins de mrejele lui, a reuşit să-i surprindă meandrele funcţionalităţii organo-politice şi psihanalitice, chiar înainte de a se instala peste jumătate din Europa, nu acelaşi lucru îl constatăm la ieşiţii din comunism.
În celebrul discurs de la Fulton, din martie 1946, Churchill va emite şi mai celebra expresie „Cortina de Fier”, ce a făcut şcoală în istoriografie, diplomaţie şi politologie, dar s-a lăsat greu în noi, durabil, de-abia după anunţul oficial că regimul comunist a luat sfârşit. Politicianul (considerat de noi) cinic luptase în numele unor principii pe care le crezuse drepte; luptase, totodată, mai ales pentru ţara sa, şi numai pe cale de consecinţă pentru alţii: „...aceasta nu e Europa liberă pentru care noi am luptat.”, şi cu asta Churchill a sintetizat eşecul aliaţilor occidentali asupra unei jumătăţi continentale, mai bine spus, pierderea influenţei lor aici. Or, în 1944 volumaşul lui Orwell fusese perceput de potenţialul editor, cel mult, ca o fabulă, de vreme ce nu ţâşnea din realitaţile lumii anglo-saxone, preocupată de vindecarea propriilor răni postbelice.
Orwell fixase la începutul cărţii un principiu esenţial al Animalismului – „Patru picioare bine, două picioare rău!” – şi a încheiat întâmplarea animalo-umană cu un talmeş-balmeş, care nu-i altceva decât rodul victoriei Animalismului asupra Umanismului, cu alte cuvinte – Reeducarea. Din acest unghi, putem spune, recurgând la sintagma lui Paul Goma, că  „Securitatea – Răul Absolut” este o axiomă de la care trebuie să pornim când discutăm despre „frică” în comunism. Din păcate pentru noi, este o frică recurentă. Chiar şi după 18 ani de la dispariţia oficială, urmele inscripţiilor ideologice se văd pe pereţii interiori şi exteriori. Parcă privesc prin noi, reflectându-se într-o oglindă în mii de ape. Vehicolul ideologiei – limba de lemn, în terminologia impusă de Françoise Thom, a destructurat şi restructurat conştiinţa noastră individuală şi colectivă. Dacă nu ne-am crea, încă, false conforturi (alibiuri) mizând la nesfârşit pe rezistenţa-prin-cultură, considerând că este dincolo de binele-şi-de-răul verticalităţii umane, poate că nu am fi supuşi unor valuri succesive şi interminabile de post-reeducare. Dacă am lua în serios importanţa fixării reperelor istorice şi conceptuale atunci când stăm de vorbă, poate că oglinda s-ar limpezi cu timpul. Până atunci: „Fiinţele de afară îşi mutau privirile de la porc la om şi de la om la porc şi din nou de la porc la om: deja era imposibil să mai spui care era care.” (G. Orwell, Ferma Animalelor, trad. de Mihnea Gafiţa, Polirom, 2002) Aceeaşi stranie senzaţie se accentuează în vremea din urmă când asistăm crispaţi la „dezbaterea” pe tema colaboratorilor Securităţii, care nu doar că sunt lăsaţi (şi împinşi) de puternicii zilei să vorbească în numele nostru, dar ies tot mai mulţi la iveală, din posturile şi (im)postúrile în care „au rezistat prin cultură”...
O altă editură a înţeles rostul cărţii lui Orwell un an mai târziu. Între timp, se terminase războiul, se consumaseră Conferinţe de rang crucial (Moscova, Ialta, Potsdam), se hăcuise harta sferelor de influenţă. Dar acestea sunt detalii pe care istoricii, scriitorii (unii!), editorii români (unii!?) le ştiu foarte bine. Întrebarea care nu ne dă pace: de ce majoritatea lor covârşitoare (exceptându-i pe cei morţi în închisori ori ajunşi neputincioşi după ieşire) au preferat să ia culoarea împrejurărilor ideologice? Mai mult, de ce după 1989 au continuat să susţină că au salvat fiinţa identităţii (umane, dar şi naţionale) prin practicarea culturii? Poate fi vorba despre cultură în absenţa libertăţii individuale şi de sine? Ce este cultura? Are vreun înţeles sau ne-am obişnuit să rostim cuvinte dintr-un nou inventar ideologic? Putem ocoli demersul didactic într-o lume ai cărei profesori au fost formaţi la şcoala de tip rollerist? Oricine citeşte, chiar şi pe diagonală, temele curriculare din aria „Limbă şi comunicare”, la care s-a lucrat mulţi ani (iar „experţii” au fost răsplătiţi bine) după 1990, vede că temele sunt generoase, dar exemplificările se opresc la autorii „canonici”. Dacă Miron Costin, Sadoveanu, Arghezi sunt nume care nu lipsesc, la fel se întâmplă şi în cazul lui Mircea Cărtărescu, să zicem. Toţi cei care au fost studiaţi în afara listei fac parte din „etc.”; prescurtare ce lasă poarta deschisă (libertatea) autorilor manualelor să mai strecoare câte un favorit, mort sau viu. Însă, cum trainic ne-a învăţat comunismul, autocenzura şi traficul de influenţă funcţionează din plin. Frica de Maestru, frica bolnăvicioasă – mascată sub diverse explicaţii: cutare este bun, dar nu la fel de bun ca icsulescu, cutărescu e la cuţite cu... – de a nu supăra pe cine nu trebuie. Aşa se face cultură în România, aşa se face educaţie şi aşa sunt orientaţi tinerii. Tot astfel se întâmplă că scrierile lui Paul Goma (la nici o secţiune: roman, jurnal, eseu, publicistică etc.) nu sunt studiate în manualele (alternative) de limba şi literatura română. (Să se fi schimbat ceva de când nu mai lucrez eu în „branşă”? Aş fi prima care s-ar bucura că s-a înşelat...) Dar de ce nu au „auzit” autorii manualelor de Paul Goma? Cei mai indicaţi să răspundă sunt intelectualii, în general, scriitorii şi criticii lor, în special. Intelectualul – erijat şi în conştiinţă publică (deşi trecutul său nu-l susţine) – nu poate defila, în acelaşi timp, şi cu Paul Goma şi cu Sorin Antohi, Corbea-Hoişie, Bălăceanu-Stolnici, cu Brucan, Iliescu, Băsescu etc. Ni s-a inoculat că suntem băieţi buni şi fete drăgălaşe dacă salvăm aparenţele bunei creşteri, cumpărăm codul bunelor maniere şi ne închipuim că suntem aristocraţi. Spunem că ne-am luptat cu fiara comunistă, chiar dacă tatăl, mama, fratele mai mare era(u) una dintre bestii, iar noi unii dintre privilegiaţi. Dacă ştim să vorbim frumos, avem studii cu titluri răsunătoare (mai mult sau mai puţin reale), dacă ştim să rânjim estetic, lumea ne crede. Însă, aceeaşi lume care doseşte gunoiul din curte în faţa porţii este pudibondă foc, smerită, oripilată, nevricoasă şi înfricoşată atunci când citeşte despre atrocităţile făcute în faţă-i sau alături, în orice caz, contemporane. Se găsesc scuze (estetice) pentru demersuri amorale, cinice, lipsite de o minimă etică, sunt înfieraţi (etic) mărturisitorii crimelor comunismului. Cum, Doamne-iartă-mă, să scrii istorii ale literaturii române sărind peste Paul Goma sau minimalizându-l în câteva rânduri? Este ca şi cum ai scrie istoria comunismului uitând de Anul 1977. Şi chiar mai grav. Dacă din punct de vedere al reflexelor în practica socială Mişcarea Goma nu a avut efectul pe care şi l-au dorit iniţiatorii, în perspectivă istorică ne-a prezervat speranţa într-o recâştigare a demnităţii. Cum să recunoască vechilii culturii noastre de azi meritele literare ale lui Paul Goma, dacă el se încăpăţânează să nu uite că ei au un trecut ruşinos? Viaţa şi opera îi sunt una, nu se despart niciodată, ceea ce mă îndreptăţeşte să cred că scrierile sale vor fi valabile totdeauna, pentru că sunt vii, sunt scrise din carnea şi sângele unui om de har, care a suferit şi a mărturisit consecvent. Neputinţa lui Paul Goma de a coagula în 1977 un nucleu de societate civilă se datorează fricii intelectualilor reeducaţi, dar şi fricii animalice a lui Ceauşescu, „cel mai puternic” om din România. Goma şi-a înfrânt frica râzându-le în nas torţionarilor. Recitesc şi iar recitesc. Sunt fragmente care mă obsedează. Mă înspăimântă bătaia şi umilinţa îndurate de tânărul Paul Goma. Mă înspăimântă cazna tuturor semenilor noştri care au mărturisit prin faptă şi prin scris, cărora nu le semănăm, şi care au îndurat suferinţe neverosimile pentru alintaţii, îmbuibaţii, apaticii şi nesimţiţii regimului comunist. Numai indivizii defecţi sufleteşte şi cu mintea pervertită pot crede că reuşesc să umilească azi un om care a cunoscut iadul, întorcându-se de acolo mai speriat şi mai puternic decât oricare dintre noi. Nu, nu este o contrazicere din parte-mi. Când veţi citi rememorarea bătăilor de la Gherla, în cartea omonimă, poate vă veţi angoasa. Căci, şi spaima este utilă uneori. Oroarea şi suferinţa nu sunt expresii stilistice, sunt trăite. Aci e diferenţa majoră dintre o scriitură adevărată şi „profesiunea” scriiturii.
Ce mai avea de pierdut, în afara unei vieţi concentrate în voinţa de a nu uita? Ce i-a deranjat pe satrapii ideologici, cu tot cu uneltele lor („Săptămîniştii”, agenţii de influenţă din străinătate, lingăii de birou şi de antecameră, stipendiaţi sau numai profitori „dezinteresaţi” etc. etc.), ce îi mai deranjează, încă, pe atâţia, dacă nu memoria lui Paul Goma? Memoria-conştiinţă, ci nu minţile erudiţilor care funcţionează după interese decurgând din „nu e momentul”.
Ceauşescu a fost înfrânt şi înfrânt va fi consemnat de istorie, deşi trubadurii de curte i-au cântat în strună, iar poporul muncitor&cultivat a făcut tot ce a fost nevoie ca să-şi strângă şi mai bine lesa în jurul gâtului.
O să repet, până când voi considera că nu mai este nevoie, crezul lui Paul Goma:
„ ...şi m-am hotărît să nu-i uit în vecii vecilor nu să mă răzbun, ci mai crunt:
SĂ NU-I UIT, SĂ-I NEUIT EU ÎNTR-O CARTE
şi, mai ales, mai ales: SĂ NU-I TAC – SĂ-I NETAC”
Iată, aici cred că stau concentrate normele morale ale lui Paul Goma şi, în simetrică măsură, frica disperată a tuturor celor care îşi imaginează că adevărul se construieşte din nimic. Să nu fi auzit susţinătorii culturii-pur-şi-simplu că nu se poate face cultură vie cu o istorie paralizată şi cu limbaje care ne vorbesc ele pe noi, delimitându-ne de noi înşine? Eu nu cred.
Le-a fost atât de frică lui Ceauşescu şi dulăilor lui securişti de Paul Goma, încât l-au urmărit cu moartea şi în Franţa. Le este atât de frică actualilor de un Paul Goma acasă, încât preferă să nu vorbească despre el. Ştie oricine: nu înseamnă că aceia pe care preferăm să nu-i vedem (publicăm, promovăm, faţă de care nu vrem să ne răscumpărăm vina) nu există!
Să poposim în înţelesul vorbelor cu tâlc puse pe seama lui Appolonius din Tyana:
Cum îi onorezi pe oameni? În funcţie de curaj... 

joi, 11 decembrie 2014

întrezăriri


tablou de iarnă

Coșoveni, 29 ianuarie 2010. foto FB
ceva ca o dragoste mare. dar nu dragostea. ceva ca un câmp alb plin de chenare. camere albe și liniile subțiri sau prăpăstiile dintre ele. umbra unui copac cu tulpina de zadă. înfiptă în cer. cu rădăcina plutitoare. ar fi putut fi ceva care să-placă. amintirile nasc depresii. mai mari și mai mici.

într-o dimineață am văzut aburul planetei ca o spumă de lapte. se înălța din trupul încins al pământului. ca sufletul morților la ceruri. topea turnurile de pază. și suferința. și lacrimile. și bucuria deodată a invadat ziua.

când îmi este dor de mama îmi este dor de sora mea. și de fratele meu. de frații mei. în ciuda faptului că diminețile sunt atât de grăbite și serile atât de covârșitoare. Doamne între ele parcă nu a mai rămas nimic. uneori când e arșită sau când plouă îndelung ori viscolește zile în șir amiezile sunt singurul leac cu care să te aperi de moarte. când îmi este dor cumplit de mama mea moartă este întotdeauna amiază.

nimic de făcut. din nimic m-aș gândi și nu am la ce. din nimic aș iubi dar nu mă iubește nimeni. din nimic o premoniție. din nimic big-bang. big-bang.

clipele ca niște trădări din trecutul-viitor. amintindu-ți că perfecțiunea e ferecată la Dumnezeu în grădinile Lui secrete. ai citit cărți mari. despre istorii mari despre trădări mari despre iubiri mari. nu le poate încăpea realitatea. despre saltul pe lună. despre teleportarea dintr-o ficțiune în alta. atâtea clipe ca niște trădări în serile adânci de iarnă. doar ecourile unui popor de personaje în declin.

am vorbit până am amuțit. am văzut până am orbit. am ascultat până am asurzit. v-am iubit până am împietrit. am plâns până m-am uscat. am scris până s-au lichefiat cuvintele. stau pe o insulă în amnios. contemplu spășită realitatea.


trebuie să trăiești intens ca să ți se facă dor de ficțiune. trebuie să nu trăiești deloc ca să fii captiv ficțiunii. să nu fii mut orb surd împietrit uscat ca să tânjești după viață. la temelia lumii singurătatea. aparențele se răzbună.

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

să fim un pic mai „nemți” și mai „protestanți”


Anul 2014, un altfel de 1866

Cu 148 de ani în urmă, câțiva oameni luminați ai acestui popor, blamat și afundat în prejudecăți istorice nu atât de alții, cât de micimea și neisprăvile propriilor lideri, au hotărât să rupă pisica în două, să taie răul de la rădăcină și să aducă la conducerea politică și simbolică a țării un principe străin. Străin cu totul de aceste pământuri. Devenit regele României, Carol I din Dinastia de Hohenzollern Sigmaringen, acesta a învățat cum să devină român ținându-se departe de bolile pământești ale locului, a învățat cum să rămână demn într-o mare de umori cu ștaif de principii, de lupte intestine mascate în jocuri politice, de manevre corupte ascunse în legalitatea mediului de afaceri etc. etc. Primul rege al românilor, un german get-beget, a înfăptuit adevărata unire a Țărilor Române, le-a adus independența, a făcut ca România să însemne ceva în Europa.
În AD 2014, ne aflăm în mijlocul unui ocean învolburat, cu vasul înghițit de ape, încercând să ne salvăm dând haotic din mâini (și mai ales din gură, motiv pentru care nu zărim malul!).
Istoria ne-a arătat de atâtea ori, chiar luând ca etalon acești ultimi 150 de ani, cât de slabi suntem, ca oameni, ca români, cetățeni indiferent de etnie ai acestei țări.
Nu încerc să sugerez că Johannis ar fi Carol. El nu vine din „neagra străinătate” ca să ne dea lecții, ci dintre noi. Dacă există vreo similitudine între cei doi ea ține de sonoritatea germană a numelui și de limba maternă. Presupunând că limba maternă a lui Klaus Johannis este germana. Sau dialectul săsesc.
Ce vreau să spun este că trăim un moment crucial de derută politică și de mizerie morală ca exact acum 148 de ani și din „oferta” electorală Johannis pare să fie exact sămânța de alteritate care ne-ar putea ajuta să înțelegem, pe fiecare în funcție de capacitățile și nevoile noastre, ce înseamnă acel strop de pace - socială, sufletească - de care oricine are nevoie din când în când, mai ales o națiune, pentru a-și lua seama. Să mai uităm de românism, de maghiarism, de secuism, chiar de rromanism. Să mai uităm de discriminări, inclusiv de cele pozitive. Să ne mai gândim și la noi toți, ca întreg. Și mai ales fiecare să se gândească la sine, ca individ. La drepturile și la responsabilitățile sale.
Mă refer atât la abilitățile persoanei Klaus Johannis, care a demonstrat ca primar al Sibiului că vrea și știe să facă treabă, dar și la semnificația alegerii sale. La bruma de încredere pe care o inspiră Europei și acelor români care s-au săturat de ei înșiși.
Este de mirare, este stupefiant că nu ne-am sastisit de atâta mizerie morală, de atâta traumă a conștiințelor, cu toată încărcătura lor de minciună, dezinformare, manipulare, corupție la toate nivelurile sociale, administrativ-politice, umane.
Niciodată n-am votat cu încântare, cu siguranță. N-o să votez nici mâine altfel. Mereu am rezerve. Dar ele țin de acea limită a circumspecției care-mi permite să nu mi se estompeze simțul critic. Pentru că nu sunt naivă. Și Johannis vine pe o susținere politică, are în spate o coaliție. Nu poți fi singur în politică, nici măcar în cea cu partid-stat. Însă omul cu acest nume este altfel. Dacă în România corupția este un sport transpartinic, trebuie să învățăm să avem încredere în oameni, în indivizi, pentru a începe să construim de undeva, dintr-un punct. Cu speranța că într-o bună zi vom avea și adevărate platforme politice, susținute pe platforme ideologice bine definite. Dar întotdeauna contează omul. Omul trebuie să facă partidul, nu invers.
Cred că este momentul în care putem ceda mental și sufletește ispitei de a crede într-o promisiune. O promisiune neinfestată de fals. Ci adunată strop cu strop dintr-o prestație publică timidă, fâstâcită, stingherită până mai ieri, dar care a fost în permanență acolo. Este o promisiune la care majoritatea electoratului nostru nu prea are acces. Pentru că am fost dezobișnuiți să ne purtăm firesc, să gândim înainte de a deschide gura. De 25 de ani se continuă cu instrumente upgradate reeducarea noastră. Explicația este simplă: cei care au deținut puterea înainte de 1989 și-au consolidat-o după 1990.
Este greu să îți cultivi discernământul dacă ai fost terorizat 45 de ani înainte și 25 de ani după 1989 să nu îl ai. E nevoie de un studiu antropo-socio-istoric pentru a vedea cine și de ce are un discernământ scăzut în România. Dar și pentru a vedea cine sunt responsabilii pentru această stare de lucruri. Nu este suficient să ne bălăcărim la fiecare 4 sau 5 ani, să ne ridicăm fustele în cap, să ne spălăm rufele în public. Ci avem nevoie să învățăm să nu mai aruncăm în fața porții gunoiul strâns din propria ogradă. Fiecare să-și ardă gunoiul, din curte și din sine, la el în casă. Și să gândească de două ori înainte de a-i face rău vecinului. Gândind de două ori mai mult decât o facem de obicei, poate vom ajunge să fim mai neleneși, mai nemincinoși, mai necorupți.
Nu doar Iliescu, Băsescu, Vadim, Ponta, Năstase etc. etc. sunt vinovați pentru răul din România, ci și noi. Noi toți, fiecare am fost corupți în felul nostru.
Dacă va ajunge președinte, Klaus Johannis nu va decreta ca de a doua zi să curgă lapte și miere pe Dâmbovița. Va avea datorii politice de plătit (înțeleg că așa se face politica de când lumea și peste tot). Dar sper că va păstra promisiunea din felul lui de a fi: mai grav, mai reținut în reacții, mai circumspect, cu mai mult bun simț decât am văzut la oricare dintre candidații la președinție, mai pus pe treabă. Nu, nu cred că vom trăi în rai, începând de săptămâna viitoare, dacă Johannis câștigă alegerile. Dar am dreptul să sper la mai puțină confruntare balcanică în spațiul public și la mai multe dezbateri în folosul poporului în Guvern și în Parlament. La mai multă decență și muncă, în general.
M-am săturat de minciuni, și de rânjete, și de hăhăieli, și de înjurături despre legalitate și democrație. E timpul să încercăm să practicăm statul de drept, la 25 de ani după o revoluție, fie ea și „furată”.
Indiferent de originea etnică, religie, vârstă sau sex, românii au nevoie să fie un pic mai „nemți” și mai „protestanți”, altfel o să ajungem să trăim izolați, înjurând Europa că nu ne iubește, în casele noastre cu turle aurite sau cu stâlpi brâncovenești, în jurul cărora vom construi ziduri de apărare, mai mult sau mai puțin vizibile, din propriul gunoi.

marți, 11 noiembrie 2014

traversarea memoriei

 
Limba română și limitele minimei rezistențe 


Așteptam recent în holul Teatrului Național din București să intru la spectacolul Copiii foametei, jucat de trupa Teatrului Național din Chișinău, și am asistat, fără voia mea, la o discuție. Câteva doamne vorbeau românește. Nu am înțeles despre ce, eram preocupată de propria stare, indusă de iminenta începere a spectacolului. Aveam așteptări contradictorii, deoarece îngrijisem textul cărții-suport, o carte care a bulversat cugete călite-n studiul istoriei recente. Câțiva cunoscuți mi-au destăinuit că nu au fost în stare să o citească după ce au parcurs câteva pagini.
La un moment dat, grupul doamnelor s-a disipat și au rămas numai două, care au rupt-o imediat pe rusește. Probabil făceau parte din staff-ul Teatrului de la Chișinău și s-au simțit mai confortabil comunicând în rusă.
Nu este prima oară când asist la o astfel de scenă. Am descifrat de-a lungul ultimilor ani, cu mijloacele istoricului obișnuit să pună întrebări și să caute răspunsuri, cauzele acestei situații. Mirarea mea este bine surprinsă în articolul Ioanei Revnic: Ce limbă se vorbește la Chișinău?, o perspectivă lămuritoare asupra unei cărți tot cu titlu interogativ: Limba română „între paranteze”?, a cărei autoare este Eugenia Bojoga.
Neavând loc aici pentru a insista pe cauze, să adăstăm puțin asupra situației actuale. Scrie Ioana Revnic: „În privinţa popularităţii limbii române printre tineri, nu împărtăşesc optimismul autoarei. Rezerva mea se bazează, ce-i drept, pe observaţii empirice. Una dintre acestea datează din septembrie, anul trecut. O transcriu aici, dintr-un carnet pe care-l port mereu asupra mea: O imagine care nu-mi iese din minte de atunci e aceea a unor liceeni încolonaţi care traversează, în prima lor zi de şcoală, Aleea Clasicilor. Sunt însoţiţi de o profesoară teribil de atrăgătoare. Au în mâini buchete de flori. Merg şi eu, în rând cu ei, preţ de câteva minute. Îi ascult cum vorbesc unii cu ceilalţi în... ruseşte, iar cu profesoara lor – aşijderea (Chişinău, 1 septembrie 2013).” 
Mi s-a întâmplat, nu o dată, să fiu în aceleași împrejurări cu români de pe ambele maluri ale Prutului. Cu istorici, scriitori, deci oameni ai cuvântului. Prima oară am fost șocată să constat că, în timp ce vorbeam toți românește, cei din Basarabia continuau brusc între ei în rusește. După ce a trecut senzația de disconfort, m-am întrebat de ce reacționează ei astfel. De ce nu-și dau seama cât este de nefiresc, cu atât mai mult cu cât nu era niciun rus în grup. (S-a întâmplat odată ca singura neromâncă din grup să fie Tatiana Pokivailova, dar dumneaei știe românește, înțelege tot, mai mult, se descurcă prin București mai bine decât un taximetrist!) Răspunsul nu a venit chiar pe loc.
Explicația mea este valabilă pentru generațiile trecute de 20 de ani. Basarabenii plecați la școală, mai ales cei plecați la studii superioare, nevoiți să se rupă, uneori definitiv, de spațiul izolat al limbii materne (în special zonele rurale, care au conservat cel mai bine limba română ca organism viu), se simțeau siguri pe ei în limba oficială, în ceea ce putem numi fără rezerve limba ocupantului. În primul rând, pentru că fără limba rusă nu puteau accede nici măcar în „funcția” de vânzători de aprozar, la Chișinău, la Bălți sau în oricare alt oraș/orășel. Poate că în sate, mai ales în cele majoritar românești, situația era sensibil diferită. În sensul că vecinii nu vorbeau între ei rusește, pentru a-și vinde/ cumpăra un kg de zahăr. Dar peste tot în „imperiu”, oamenii aveau nevoie de limba ocupantului pentru a deveni medici, ingineri, profesori, mecanizatori, bucătărese, activiști etc. Adică pentru a se integra în societatea sovietică, pentru a avea dreptul să viseze la stagii de specializare sau la locuri de muncă mai bune la Moscova sau aiurea. Într-un atare context politic, rusa a fost limba de integrare, limba funcționării profesionale sau a supraviețuirii biologice. Poate că mulți oameni au sacrificat visuri, dar au supraviețuit, unii s-au căpătuit.
În al doilea rând, pentru că nici în spațiul basarabean sovietizat nu a existat sau nu a prins rădăcini o cultură a rezistenței/disidenței, basarabenii fiind loviți ciclic de valuri de represiune/deznaționalizare. Din fericire, a supraviețuit o rezistență tăcută, la nivelul conservării minimei identități. Și nu datorită acestei pături de generații succesive de instruiți cu studii medii și superioare. Excepțiile nu fac decât să confirme de ce azi o parte a românilor basarabeni este adepta moldovenismului, o alta a românismului. Sunt cele două fețe ale talerului, ale dedublării, ale dublugândirii, ale schizoidiei unei comunități supuse nu doar raptului teritorial, ci și tâlhăriilor, dislocărilor, siluirii conștiințelor, deportărilor și crimelor ideologice timp de peste 150 de ani. A rezultat un profil psiho-moral ce poartă în sine atât morbul autodistrugerii (asumarea de voie-de nevoie a limbii și culturii ruse cu tot ce a putut însemna mai ales în comunism), cât și sămânța renașterii (o conștiință mai mult sau mai puțin evidențiată a identității originare de limbă și istorie).
Este nefiresc și lipsit de empatie să îi „judecăm” pe românii basarabeni prin aplicarea unor etichete reducționiste. Începând din 1990, cataracta politică de care a suferit „patria mamă” (găoșenia morală a liderilor, gaura dintr-o conștiință românească la rândul ei traumatizată, dar și vinovată prin raportare la românii din Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța) n-a făcut decât să încurajeze delimitarea netă a celor două tabere. Desigur, într-un context geopolitic și internațional favorabil diverselor rupturi și replieri. Am devenit spectatori (puțini între noi sunt cei cu temele făcute) în fața unui produs al reeducării staliniste/sovietice pe termen lung și la un nivel covârșitor: Republica Moldova-limba moldovenească-moldovenismul. Asistăm, se pare, împăcați, la nașterea unei pretinse noi națiuni, asumând după nevoi și interese himera UE. În condițiile în care cetățenii acestei republici nu au conștiința unei identități legitime, discursul diplomatic nu face decât să servească interese politice (la nivel local) și strategice (la nivel euroatlantic).
Oamenii, în general, sunt deformați prin educație /sic/ să distingă dihotomic între alb și negru. Între Uniunea Sovietică și... Uniunea Europeană (se pare că numai așa, unite, statele acelei părți mai civilizate a Europei se pot opune fostei-actuale URSS, care, în realitate, își face de cap). Nimeni nu vrea să-și asume riscul normalității. Nostalgicii comunismului privesc cu jind înapoi, spre Moscova. Toată lumea bună vrea în UE − unii trecând prin România, alții sărind-o. Dar nimeni nu îndrăznește cu adevărat să ia taurul de coarne, să aducă înapoi boii dinaintea carului, unde le este locul. De aceea, o idee a Ioanei Revnic, pe urmele Eugeniei Bojoga (neîntâmplător, cred, nepoata lingvistului Eugen Coșeriu!), merită întreaga atenție: „Limba moldovenească nu este un construct lingvistic, ci unul politic şi ideologic, care serveşte cultivării – în Basarabia – a unei conştiinţe identitare diferite de cea românească.”
Nu-i vorba că oamenii, în general, nu percep nuanțele, ci că, în ciuda faptului că le percep, se lasă duși de val(uri).
Nu am apucat să citesc Limba română „între paranteze”?, dar mi-aș permite să mă las atinsă de optimism, măcar în timp ce scriu acest text. În seara zilei de 13 septembrie, am avut parte, pe scena Naționalului bucureștean, de impresionanta punere în scenă a spectacolului după volumul de mărturii culese de Alexei Vakulovski, În gura foametei. Mărturii ale supraviețuitorilor, apărut în primă ediție la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului din București, în 2011. Că am fost uimită, este nevrednic spus. Am fost zguduită de felul în care regizoarea Luminița Țâcu a surprins esențele unui text eminamente oral, confesiv, devoalând o realitate violentă, la limita neverosimilului, cu un minimalism scenic compensat cu asupra de măsură de o prezență umană pe care aproape că aș comite un sacrilegiu dacă aș încerca să o descriu. Acest spectacol trebuie văzut, pentru că se trăiește. Nu mică mi-a fost surpriza când am recunoscut în replicile actorilor chiar și expresii de-ale mele, selectate din Cuvântul introductiv. Ce am trăit acolo timp de o oră și patruzeci de minute a surprins foarte potrivit, la cald, colega mea, Cristina Diac, pe pagina ei de facebook: „cred că am văzut cea mai inteligentă, emoționantă și decentă reprezentare artistică a unui subiect ținând de trecutul traumatic. Regizor inteligent, actori excelenți, cu dicție impecabilă, care au înțeles ce joacă. Sper ca meritele lor să fie arătate în cronicile de specialitate. Bravo lor. Păcat că nu se va mai juca la București, ar merita pe deplin.”
Optimismul meu se datorează celor nouă actori de la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău: Doriana Zubcu-Mărginean, Snejana Puică, Iurie Focșa, Iurie Radu, Draga-Dumitrița Dumi, Leo Rudenco, Diana Decuseară, Ghenadie Gâlcă, Alexandru Pleșca. Felicitări merită și Petru Hadârcă, directorul Teatrului Național din Chișinău.
Cum nimic nu este întâmplător în viață, ca și în istorie, datorăm spectacolul unui om care și-a apărat cu demnitate identitatea și vocația de profesor, renunțând la privilegiile oferite de regimul totalitar. Un profesor de limba și literatura română care a ales să trăiască în satul natal, Antonești, unde a educat în limba română multe generații de copii, alături de soția sa, Sofia, tot profesoară de limba română.
Dacă pe 2 octombrie a fost ziua lui Paul Goma (La mulți ani!), autor al fabulosului roman despre basarabeni și Basarabia, Din calidor, pe 3 octombrie ar fi fost ziua de naștere a autorului cărții-mărturie despre foametea organizată de Moscova cu scopul exterminării basarabenilor, în 1946-1947.
Dumnezeu să te odihnească în pace, Alexei Vakulovski!
text apărut în revista „Confesiuni”, oct. 2014

joi, 2 octombrie 2014

„Paul zice visaţi voi că sunteţi tineri”

calm domestic
(Coşoveni-Paris)

amintirea cireșului de mai - Flori B.
Ana povestind despre reţeta de
ardei-dovlecei-roşii-vinete-ceapă umplute
piaţa arăbească din Belleville
nucile de Moldavie
taximetristul bătrân şi amabil
vinul de Cricova
contorul merge dragă dar
importantă este buna-cuviinţă a parizianului
şi zmeură trebuie neapărat
să plantăm pe sub vişini acolo
mai creşte şi-o roşie un cartof verdeaţă
neapărat vom avea şi cai
între Chişinău şi Orhei aici
şi plantaţiile de nuci sunt posibile
neapărat mâine spre seară
ne apucăm de construit
după ce câştigăm marea extragere
chimioterapia este deja floare la ureche
eu fac un pipi tu?
eu mănânc un măr
ah ok am nişte mieji de nucă
nu ne mânca pe toate
să ne găsească Filip la noapte
am făcut pipi ai terminat mărul?
da. da
ce frumos e să visăm numai
Paul zice visaţi voi că sunteţi tineri
hehehe
eu nu mai visez de mult
să ne rugăm pentru sănătatea noastră
şi a copiilor
pentru câştig niciodată
niciodată.



miercuri, 1 octombrie 2014

La mulţi ani, PAUL GOMA!

Mâine, 2 octombrie 2014, PAUL GOMA împlineşte 79 de ani! 
Îi dedic acest text, cu cele mai bune gânduri de sănătate! 
Şi cu recunoştinţă pentru ceea ce a fost, este, a rămas. 
La mulţi ani, Paul Goma!



Cum să construiești în secolul al XXI-lea o națiune
(text apărut în revista „CONFESIUNI”, sept. 2014)

Se ia un teritoriu. De exemplu, acea parte a Moldovei istorice, situată între Prut și Nistru, între Braţul Chilia, Marea Neagră şi Bucovina de Nord, ținut numit de ruși, începând de la 1812, anul ocupației, Basarabia. În prezent, această parte de Moldovă românească nu mai conține Basarabia istorică (partea de sud, de la Basarab I citire), aflată în „custodia” Ucrainei, ca și Ținutul Herța, ca și Bucovina de Nord. Pe fondul reactivării imperialismului țaristo-sovietic putinian, ne putem aștepta la noi reconfigurări geopolitice, apropiate de schema fostului imperiu multietnic. La vremea lor, rușii țariști și turcii otomani au făcut preș de șters picioarele din numitul teritoriu, mai târziu rușii sovietici l-au luat cu japca din patria-matcă, l-au supus la ceea ce Victor Druță numește „viol istoric”, iar istoricii numesc, în genere, rapt teritorial cu toate efectele politice, diplomatice și umane ce decurg de aici. Se face tabula rasa și se exploatează situația.

Invocarea noii națiuni moldovene, prin recursul retoric la valorile europene, presupune ocultarea identității reale a poporului român-basarabean, „moldovean”, pe cale de consecință, continuarea politicii țaristo-sovietice de deznaționalizare. În plan  juridic-moral, un atare proiect legitimează toate fărădelegile de după Pactul dintre Hitler și Stalin (23 august 1939), rapturile teritoriale ce au urmat în Europa etc. etc. Care este principalul semn de identificare pentru o comunitate națională? Limba! Limba oficială a actualei Republici Moldova a fost/este moldoveana? Atunci, acest stat trebuia dat în judecată pentru furt calificat și fals în acte. Parcă știam că este româna. Oricâte influențe ar fi suferit de-a lungul timpului limba poporului majoritar care a locuit statornic din vremuri istorice pe acest teritoriu, ea nu poate fi numită decât printr-un singur, unic cuvânt: română.
Poate că grupul de presiune format din „europeniști” își dorește neapărat să construiască o „națiune moldoveană”, atestată&fondată de/pe „un viol istoric”, în numele unei rău înțelese „toleranțe”. Dar limba acestei „națiuni” este româna. Dorința basarabenilor de a fi mai aproape cultural și politic de românii din dreapta Prutului este nu doar legitimă, ci și obligatorie în logica evidentă a firii. În numele acestei ostentativ rostite și eufemistic numite „toleranțe”, în capitala Rep. Moldova, chiar în centru, sunt magazine deținute de frații-de-viol-istoric în care casierele nu vor să îți răspundă în limba oficială a statului. Am trăit toamna trecută acest disconfort, atât eu, cât și ziaristul Viorel Ilișoi, care poate confirma că, în ciuda insistențelor noastre de a ni se răspunde în română, n-am prea știut ce cumpărăm (majoritatea produselor având etichete numai în limba rusă). Același disconfort, pe care suntem nevoiți să îl suportăm pe nervii și pe banii noștri, este dat de retransmiterea canalelor occidentale, de supratitrarea lor în limba rusă. De ce nu în limba oficială a statului, româna? Ar fi logic, o fac și state occidentale, precum Italia sau Germania. Așteptând în camera de hotel din Chișinău să mergi la o conferință, să zicem, nu poți naviga pe Discovery pentru că e vorbit în rusă! Probabil, în virtutea „toleranței” de care dă dovadă poporul moldovean, care nu vrea să-și supere „minoritarii”...
Deci, întorcând logica binară cu susul în jos, de dragul „toleranței”, nu m-aș mira să primesc un răspuns de genul: la Chișinău toată lumea știe rusa, deci, care-i problema? Dacă nu-ți convine, rămâi la „voi”, peste Prut! De altfel, am primit ieri pe facebook un comentariu care mă trimitea la originile mele românești, cu tot cu Goma: „Apropo, de ce nu i-ați dat voi, în România, cetățenia lui Goma, de ce nu l-ați premiat voi? De ce insistați ca anume Republica Moldova, țara contra naturii, după cum ziceți, să-l facă erou național?” Cu alte cuvinte, voi, ăștia, care îl simpatizați pe Goma, vreți să ne ocupați țara noastră moldovenească, să ne distrugeți cultura și civilizația (moldovenească), cu calul vostru troian, Goma!? Să te crucești, să urli în pustietatea română, o comunitate destul de largă, dar atât de rău închegată, care dacă nu suferă de nostalgie stalinistă, de patriotism (post)ceaușist, de democratism cu bâta minerească à la Iliescu sau de naționalism à la „România Mare”, suferă de un greu de digerat complex de vinovăție exprimat prin opțiunea obtuză, căci lipsită de discernământ, și ostentativă, căci pe linia corectitudinii politice, pentru „europenitate”?  Fiecare cu europenitatea lui, s-ar putea spune. Dar hai să o și definim, nu doar să o invocăm, făcând din ea vehicolul noii limbi de lemn!
Un adept ritos al construirii națiunii moldovene și autoidentificat european, Victor Druță, se exprimă astfel, într-o, totuși, încă, Europă a națiunilor!, despre cel mai mare și consecvent luptător român pentru drepturile omului:
„...Tabăra susținătorilor lui, esteții, cum bine i-a pocnit în pălărie Petru Negură, nu sunt europeni, cu toate că-s dobă de carte europeană. Oamenii aceștia vin din anii 90, din Renașterea Națională, și se închină la portretul lui Ștefan cel Mare împodobit cu prosop brodat. Oamenii aceștia, susținându-l pe Goma, dovedesc nu numai faptul că sunt străini spiritului european al toleranței și umanismului, dar și spiritului Constituției Republicii Moldova, care nu face nicio deosebire dintre cetățenii ei de diferite etnii; și mai sunt străini națiunii moldovenești care există formal dar care nu există în fapt. Ei, cei din tabăra lui Goma, cochetează iresponsabil cu România, declarându-se de națiune română, iar între timp lasă națiunea moldovenească la cheremul unor profitori și incompetenți./subl. m. - F.B./ De ce nu se implică plenar în politică? De ce nu îi atrag cu toată puterea pe rusofoni într-o societate comună, bazată pe valori comune, hotare comune, armată comună, viitor comun și limbă comună /subl.m. - F.B./ – națiunea moldovenească? Cât timp vor mai tolera școlile rusești care produc ne-membri ai națiunii moldovenești?
Esteții l-au propus pe Goma știind de la bun început că o mare parte din societatea moldovenească va fi împotrivă, deci propunerea lui Goma la Premiul Național eu o consider anti-națională. /subl.m. - F.B./ Nu e vorba aici de a ști ori a nu ști. E vorba de spirit european modern. Și e vorba despre națiunea moldovenească de limbă română, care altceva nu este decât poporul Republicii Moldova, mai multe etnii unite într-un întreg și care se consideră părți ale acestui întreg. Nu putem intra în Europa fără a fi un întreg bine închegat, o națiune moldovenească stabilă.
Am susținut tabăra lui Petru Negură pentru spiritul ei european – și numai pe baza acestui spirit putem construi țara noastră. Dar am susținut-o și pentru că anume de pe aceste poziții putem crea în Republica Moldova o mișcare națională, statalistă în sens bun și nobil.”
Dl Druță pare să le ceară etnicilor români din Rep. Moldova să fie atât de „toleranți”, să facă eforturi supraomenești, să fie atât de umaniști (cum n-a fost nimeni în istorie), încât să-i integreze, să-i unească pe toți etnicii (ruși, găgăuzi, evrei etc. etc.) într-o națiune puternică și mândră de profilul ei cultural /sic/, istoric /sic/, politic /sic/ și, nu în ultimul rând, umanist /sic/. Profil funcționând în limba... română (și, mai ales, în rusă - nu formal, ci în realitate!), dar nu cumva să „cocheteze iresponsabil” cu România! Cu alte cuvinte, dl Druță își dorește o națiune pe placul inimii sale de vlăstar produs - după propria-i afirmație - al „violului” sovietic asupra Basarabiei. Care a fost ciuntită, murdărită, rușinată în ochii lumii, de-acum va trebui să fie cunoscută cu numele pe care i l-a dat Întâiul Conducător al Popoarelor - Stalin. După căderea Imperiului sovietic, din denumire i-au fost șterse numai însemnele sovietice. Dar asta nu e decât o formalitate...
„Esteții” lui Goma (Andrei Țurcanu, Aliona Grati, Nina Corcinschi, Dumitru Crudu, Emilian Galaicu-Păun, Mircea V. Ciobanu), spune același eseist, sunt „diletanți în istorie”. O spune cineva care cauționează toate crimele sovietice în Basarabia într-o retorică a renunțării la identitate în favoarea „iubirii dintre popoare”! Domnia sa este adeptul unei națiuni noi și neapărat puternice, dar stăpânită de amnezie, o națiune fără memorie, deci, fără identitate. Să se schimbe, formal, pe ici-pe colo, primesc, dar numai în punctele neesențiale, în realitate, deocamdată, să păstrăm statu-quo-ul social și mental din glorioasa perioadă sovietică, de dragul, repet, înfrățirii între popoarele sovietice, nu cumva „fasciștii români” să tulbure visul de aur al internaționaliștilor eliberatori de popoare de sub jugul etc. etc. etc.:
...Discuția despre Goma e un semnal clar al înnoirilor frumoase din Republica Moldova. Sper că vom reuși să edificăm o națiune civică moldovenească unită, fără «băștinași» și «ocupanți», fără «neam» , fără «etnie» și fără «birou al relațiilor interetnice»., mai spune dl Druţă, într-un comentariu pe pagina Moldova People.
Ştergem istoria cu buretele şi îi dăm un nou început! Dar numai formal, şi numai ca nu cumva să fie luat în seamă Paul Goma în Basarabia. Adevăratul pericol îl constituie semnificaţia biografiei şi operei lui Goma pentru, da, români, ca naţiune vorbitoare de limba română în Europa, un Goma care a scos românimea din impasul lipsei de demnitate, într-o vreme în care viitoarea naţiune moldoveană îşi consuma în păcat erotismul ruşinos al violului” sovietic. Aici nu e vorba de sforăiala cu europenitatea; naţiunea franceză, naţiunea germană, naţiunea spaniolă, naţiunea italiană au rămas puternice nu renunțând la memorie și identitate, ci cultivându-le. Lecțiile de morală pe care ni le servesc susținătorii pretinsei națiuni moldovene, recurgând la noul laitmotiv al limbii de lemn a corectitudinii globalizatoare, nu sunt decât niște piste false. Paul Goma, prin curajul de a rosti adevărul, fără a face socoteli „diplomatice”, este nodul din gâtul celor care învârtesc afaceri de tot soiul pe seama unor oameni care și-au păstrat identitatea istorică și culturală, deci și națională, deci română, tocmai pentru că au continuat să se roage în limba maternă pentru a-și aduna rămășițele vii de prin Arhipelagul Gulag și a le întoarce acasă. În Basarabia.
Paul Goma a rostit fără teamă, în văzul Lumii, adevărul tragic al basarabeanului gonit de acasă, refugiat, dislocat, deportat, furat, torturat, bombardat, executat de către ocupantul sovietic - care a ucis, a ucis, a ucis! Și a devenit - neoficial - persona non grata pe pământul părinților și bunicilor săi, acolo unde niște domni „formați” prin Europa și aiurea îi interzic, în numele „europenității”, să se întoarcă. Ca să nu perturbe frățietatea impusă de Moscova între pământeni și cei colonizați prin politică de partid-stat cu scopul dislocuirii celor dintâi. Asta numește un vizionar european națiune moldoveană.
La începutul anilor 1970 și ulterior, Securitatea a dat consemnul ca scriitorul român basarabean Paul Goma să fie compromis și anihilat prin colportarea concomitentă a unor etichete intenționat contradictorii, diversioniste, pentru a semăna confuzii, pentru a manipula: lipsit de talent, kaghebist, jidănit, vândut americanilor, omul Securității, omul CIA, omul Mossadului, antisemit ș.a. Aceste tinichele au devenit teme recurente în discursurile unor propagandiști și neinformați de toată mâna. De două zile, Paul Goma este și ținta unui scenariu „antinațional”. Mai bine spus, cei care l-au propus pentru Premiul Național al Republicii Moldova se fac vinovați, în expresia eseistului citat, de o faptă „antinațională”.
Națiune moldoveană, cine-i mama ta? Cine-i tatăl tău? Dar limba ta cum se numește? Care-i prima ta amintire din copilărie?
Basarabie, cine ți-a făcut cunoscută în Europa și în lume durerea în anii de teroare în care copiii din flori ai stalinismului erau reeducați? Paul Goma!!?

București, 5 septembrie 2014


luni, 29 septembrie 2014

cartea, cărțile

29 sept. 2014
am plecat de la institut, nici foarte tristă, nici foarte abătută față de alte zile de luni. ci mai întrebătoare asupra a ce voi face azi ieșind pe poarta institutului. astfel încât să nu mă simt pierdută. să „salvez” ziua. și am flanat pe străzile capitalei iubite... a fost o zi văratecă de septembrie. în sacoșa roșie de pânză, pe care scrie cu alb: BOOKFEST Salon internațional de carte... aveam cartea de citit zilele astea (Ionel Bușe, Intelocrați, filosofi, ironiști... cartea de zilele trecute este deja în teancul „citite”: Ioan Lascu, Ion D. Sîrbu așa cum a fost - două cărți primite de la autorii lor pe 17 sept., la Colocviile Ion D. Sîrbu de la Craiova). când m-a văzut prima oară cu ea, cu sacoșa, colega mea Cristina Diac a exclamat: uau, ești hipsteriță! apoi a văzut înscrisul și mi s-a părut ușor căzută în dezamăgire, dintr-o efemeră admirație... mai aveam o carte, tocmai împrumutată de la șeful meu, Octavian Roske (Vitalie Văratic, Preliminarii la raptul Basarabiei și Nordului Bucovinei). pașii m-au îndrumat spre Calea Victoriei. așa că am intrat în librăria Humanitas, aia din fundu' curţii. căutam vol. 1 din memoriile lui Cicerone Ioniţoiu. nu am găsit...
cărţile trebuie căutate totuşi în librării. acolo unde poţi să le frunzăreşti. acolo unde poți avea surpriza să afli că există. altfel, te informezi numai de pe internet și din afișele de la metrou. care îți sugerează falsa idee că rămâi ne(in)format dacă nu-i citești/cumperi neapărat pe Boia, Coelho, Cărtărescu, Pleșu, Liiceanu, cu dragul lui turnător
mi-am amintit de leapșa pe cărți „jucată” pe facebook. de capcana psihanalizabilă în care poți pica dacă citești listele altora, care mai de care cu clasicii literaturii universale. și care nu se pot abține de la comentarii moralizatoare asupra instruirii/formării. ca și când Cartea ar însemna numai literatură. m-am întrebat atunci, mă întreb și acum - numai literatura „curată” i-a format pe acești oameni, chiar „literați” fiind ei? nu devine măcar un strop futil să te dai mereu mare - oricât de literat, oricât de scriitor ai fi - apelând la lecturile din clasicii literaturii? când omenirea putrezește de vie în jurul tău. când traficul de conștiințe bate la puncte traficul de carne vie?
sigur că este frustrant să intri în librărie și „doar” să te informezi. dar probabil că am păcate mai mari decât întârzierea „plății la întreținere” (detest această formulă consacrată). așa că m-am cadorisit cu trei cărți: Nicolas Werth, Drumul din Kolîma. Călătorie pe urmele Gulagului; Dmitri Vitkovski, O viață în Gulag, Loung Ung, Întâi l-au omorât pe tata. Povestea unei fetițe din Cambodgia.  toate de la Corint.
ciudat sau nu, mi-am amintit pentru a mia oară de felul în care se promovează cartea în țara noastră. de cum este percepută și „împachetată” literatura în țărișoara noastră. de cum scriitori importanți sunt trecuți ostentativ la „memorialiști”. ca și când să ai memorie ar fi rușinos. ori nesănătos pentru individ. și împotriva binelui public. și cum memorialiști de ocazie, neavând treabă cu literatura, sunt „încartiruiți” în batalionul literar. de cum este promovată  uneori „istoria”. ca o damă de companie. de lux.

în orice leapşă pe cărţi voi mai fi atrasă, în lista mea vor figura mereu Paul Goma şi Ion D. Sîrbu. şi lista aceasta nu va avea niciodată doar 10 nume. 



miercuri, 24 septembrie 2014

Maestrul și... „spovedania”

(text apărut în revista Teatrului Național din Craiova - „SpectActor”, 2010)



Mistere cu Radu Beligan, după un secol de teatru şi istorie

Radu Beligan, martie 2010, TNCraiova, foto: Flori Bălănescu
„M-am născut odată cu România Mare şi sunt ombilical legat de ea. Nu e o calitate, e un minunat blestem. Am putut rezista unor ispite uluitoare. Nu m-am putut despărţi niciodată de ea. Am trăit aici mult, am traversat patru dictaturi şi pot să vă spun acum, în gura mare, că am fost necredincios regimurilor şi-ntotdeauna credincios României” a spus Radu Beligan în deschiderea conferinţei care a avut loc la Teatrul Naţional din Craiova, duminică, 21 martie 2010.
Impulsul de a participa la conferinţă (în ciuda preocupărilor mele, între care teatrul nu se numără) mi l-au dat tocmai povestea complexă, faima şi detalii mai puţin evidente din biografia celebrului actor, care credeam că se vor mai clarifica în urma acestei întâlniri. Am participat cu o anume aşteptare în privinţa omului, ştiind că dacă am empatizat vreodată cu Radu Beligan, s-a întâmplat să fie cu unele dintre personajele pe care le-a întruchipat. Într-adevăr, după cum a bănuit înaltul oaspete din capitala Băniei, am fost nerăbdători să îi ascultăm „spovedania”. Dar în ciuda unei memorii fabuloase, în final am rămas cu gustul amar al ratării ei...
Nu de puţine ori, umorul elegant, sobru, timbrul inconfundabil al vocii, îndelung exersat şi cultivat o viaţă întreagă pe scenă, au provocat aplauzele asistenţei încântate. Într-o Românie cu o lungă tranziţie spre modernitate, secolul al XX-lea a fost relevant şi revelator în multe sensuri. Radu Beligan s-a născut în debutul epocii interbelice, odată cu România Mare, reuşind să parcurgă ultimul secol al mileniului al doilea, şi să dea pasul în al treilea. Este, dincolo de aparenţe, o performanţă de care nu mulţi copii ai Marii Uniri au avut parte.
Citându-l pe Cezanne, care se întreba cu regret nu cu mult înaintea morţii: „Cred că am făcut mici progrese, dar de ce atât de târziu şi atât de greu...?”, Radu Beligan augmentează râvna perfecţiunii artistice, pe care a transformat-o în profesiune. Şi continuă: „Marea izbândă a vieţii mele este că mi-am păstrat până azi starea de elev...”, ca pe un antidot la moartea prematură a harului. Actorul – care anul acesta va împlini venerabila vârstă de 92 de ani – este convins că „lupta omenirii nu se dă între bine şi rău, ci între inteligenţă şi prostie...”. Expresii bine căutate, dar şi adevărate, nu neapărat dătătoare de seamă pentru un profil moral. Binele şi răul sunt categorii cu care operează mai degrabă luptătorul pe tărâmul rezistenţei civice, complementare binomului inteligenţă/ prostie. Or intelighenţia românească antedecembristă a fost cu precădere „rezistentă prin cultură”. Omeneşte vorbind, ne-am fi bucurat ca afirmaţia din debutul conferinţei („am fost necredincios regimurilor şi-ntotdeauna credincios României”) să fie dincolo de orice umbră de îndoială.
„Spovedania” despre înregimentarea politică (membru PCR, deputat în Marea Adunare Naţională, membru PSD) sau despre funcţia de director al Teatrului Naţional s-a mărginit la afirmaţia potrivit căreia menirea sa a fost să apere teatrul de „vitregia vremurilor” – un eufemism pentru comunism –, şi la amintiri despre regizori, colegi de scenă, turnee în străinătate etc. Nici urmă de căinţă, oricât de simbolică... mai ales că actorul a dorit să imprime întâlnirii de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” aerul unei apropieri şi totodată unei despărţiri marcate de iubire faţă de public. Cuvintele sale, atât de alese, au fost în permanenţă expansive cu privire la joc-actorie-scenă-lumea artistică.
În final, după aplauzele prelungite şi golirea sălii, m-a urmărit multă vreme sentimentul ratării. Ratarea asumării mesajului etic, abia strecurat printre rânduri, dar promis în titlul conferinţei: „Confesiuni despre viaţă şi artă”.

Radu Beligan, martie 2010, TNCraiova, foto: Flori Bălănescu

Istoriile mai serioase şi istorioarele spumoase ori picante, amintirile despre oameni deosebiţi şi celebri (de exemplu, Laurence Olivier) pe care i-a cunoscut, citatele din clasici etc. nu pot acoperi ceea ce a rămas tăcut. Probabil că formaţia de istoric mă îndeamnă să privesc nuanţat relaţia dintre biografie şi profesie, cu convingerea că nicio artă, niciun act cultural nu există în sine fără să fie influenţat de omul care îl produce şi de mediul în care se manifestă, fără să fie pătat ori, dimpotrivă, pus în valoare de regimul politic. Aşa a fost şi o să fie mereu, atâta vreme cât şi arta şi regimurile înseamnă oameni – omul. Adică principii morale. Cuvântul. Bun/ rău – inteligent/ prost – adevărat/ mincinos.
Am fost încântată ascultându-l, trăind în acelaşi timp sentimentul ciudat că văd o piesă de teatru, excelent regizată şi jucată. Nu am putut stăvili gândul că omul Radu Beligan se curăţă, se primeneşte trăind vieţile personajelor sale, preluând câte ceva din biografiile lor, mai mult sau mai puţin fictive.
Tristeţea mea este că maestrul Radu Beligan nu ne-a putut oferi şi o lecţie asupra reţetei de a învinge fără compromisuri patru dictaturi, punându-se în acelaşi timp doar în slujba României. Deşi, mai propriu ar fi fost „în slujba românilor”, eufemismul România permiţând evaziuni nepermise...
Prelegerea despre pătrunderea în profunzimile misterelor creaţiei artistice a fost mai mult decât convingătoare. Din păcate, gestica teatrală este mult prea pronunţată, prin raportare la gestica pur umană.
Am convingerea că lupta cu sine întru atingerea perfecţiunii artistice, intrarea în imponderabilitate – acele momente de graţie în care actorul aflat pe scenă pică în transă –,  poate rupe fluxul vital dintre omul supus actului creaţiei şi realitatea socială, culturală şi, nu în  ultimul rând, istorică, numai pentru a hrăni un orgoliu demiurgic.
„Teatrul e plin de mistere. În cei 70 de ani şi mai mult petrecuţi pe scenă n-am încetat să mă minunez cât de imprevizibilă este situaţia locului actorului în scenă în raport cu publicul, cu partenerii, în raport chiar cu mobilele. O jumătate de pas la dreapta locul e just, o jumătate la stânga locul e fals (...) Mistere! De ce o zecime de secundă de ezitare anulează cea mai explozivă replică de har? De ce tusea unui spectator poate distruge un moment de artă construit cu trudă?...” se întreabă maestrul teatrului românesc, lăsându-ne în continuare contemplativi în faţa misterelor din biografia-i strict telurică şi socială, şi punând în seama Istoriei responsabilitatea istoriei proprii.
 Flori Bălănescu



miercuri, 20 august 2014

Paul Goma, „memoria, sufletul omului”...

În contextul ultimei puneri în scenă a „antisemitismului” lui Paul Goma, determinată de un text al lui Petru Negură, în care acesta neagă dreptul scriitorului refugiat politic la Paris de a primi Premiul Național al Rep. Moldova, anunțasem zilele trecute că ofer trei cărți semnate de Paul Goma primilor trei interesați care vor răspunde corect la trei întrebări din biobibliografia scriitorului. Dar numai în cazul în care mă voi fi înșelat.
Iată, nu m-am înșelat. Premiul Național pentru literatură nu a fost acordat lui Goma, nici altcuiva.
Postat pe pagina de facebook intitulată Moldova People, textul lui Petru Negură a atras o replică timidă din partea poetului și prozatorului Dumitru Crudu. Timidă, însă a fost scânteia care a aprins o falsă polemică pro și contra.
Schimbul de replici este atât de inegal (doar vreo două-voci proGoma ceva mai curajoase, la restul se simte tremurul degetelor apăsând tastele), încât am jurat - public, pe pagina mea - că nu voi mai comenta, și nici nu voi mai da like  la vreun text de pe această „foaie”, care apără „cultura și civilizația moldovenească”, pretins europeană (în realitate o fantasmă ideologică), de „lăturile” neeuropenilor...
Un pluton de cetățeni moldoveni, apărători cu orice preț ai corectitudinii politice, susținuți cu inepuizabilă energie din dreapta Prutului, de către „frați” la fel de „europeni” în cuget și-n simțiri, au sărit ca la comandă la grumazul „antisemit” al lui Paul Goma, acest sălbatic „negaționist”, acest odios practicant al „trivializării prin comparație”, acest degrabă vărsător de sânge evreiesc, care a luptat toată viața pentru dreptate, pentru adevăr, pentru toleranță, pentru ca acești curajoși vânători de „antisemiți” de azi să poată deschide gura.
Dacă îi spui cuiva, să zicem unui român, fie el și „moldovean”, care în curând și tocmai în context va pleca în State cu o bursă, că minte din interes, că rupe din întreg, că falsifică prin nelectură și prin omisiune... poți avea surpriza să te trezești cu eticheta de antisemit. Ce este mai ușor decât să arunci anatema, când știi că există centre de monitorizare și combatere a antisemitismului, că ai susţinere logistică, politică şi diplomatică?
În logica acestei tendințe de a monitoriza tot, n-ar fi rău să fie monitorizate şi cozile de topor, sinecuriştii care mint făcând rău altora şi aşa mai departe. Securiştii şi comuniştii care au distrus România şi minţile românilor oricum nu mai pot fi monitorizaţi (lustraţi) şi nici nu insist pe ideea asta, să nu fiu acuzată de „trivializare”...
Ce este grav în problematica de faţă - că termeni precum „negaționist”, „trivializare”, „antisemit” sunt folosiţi (şi) de istorici în discursuri pretins ştiinţifice, dar în scop ideologic-justiţiar. Unii analizează fraze, pretinse „nuanţe” sau intenţii detectabile printre rânduri pentru a depista „negaționismul”, „trivializarea”, „antisemitismul”. Nu contează integralitatea textului incriminat, ce a vrut, totuşi, autorul să sublinieze, nuanţeze, propună spre dezbatere, ci frânturile selectate. Autorul este pus la stâlp, gata condamnat.
De ce? Pentru că Adevărul a fost decretat, dreptul la discernământ şi la opinie sistat.
Din frică, chiar şi aceia care vor să facă precizări în apărarea unui confrate pus la zid sfârşesc prin a  folosi abuziv cuvinte ca „antisemit” sau  - o expresie tot mai frecventă - „derapaje antisemite”. Cu toate acestea, nu scapă de etichetările aplicate la grămadă de către „vânători”. Cum au mirosit că pretinsul preopinent este cât de cât alături de victima antisemitizării, cum au simţit că îl apucă spaima-de-etichetare, cum l-au înhăţat cu logica lor, căreia îi devine captiv în scurtă vreme.
Ca în orice discuţie, se bagă în vorbă multă lume, de toată mâna. Unii comentatori au vagi sentimente sau impresii ce pot fi exploatate de oricare dintre extreme. În schimb, să ai argumente şi să fii coerent este cumplit de greu.
Aflând despre judecarea şi condamnarea sa în contumacie pe facebook, Paul Goma a scris următorul text, pe care-l reproduc, de dragul unui echilibru, fie el cât de precar&virtual, de dragul dreptului la opinie:
(o „ştire” de ultimă oră de pe pagina de facebook ce apără dreptul la „Cultură şi civilizaţie” al statului-împotriva-firii RM: principalii combatanţi împotriva lui Paul Goma au decis să organizeze „un grup de lectura, pe Saptamana Rosie (si alte proze ale lui Goma), sa lecturam cate 20-30 pagini pe saptamana si sa discutam lecturile. Sa adaugam si alte cercetari/texte despre soarta evreilor din Romania, despre regimul Antonescu, despre Uniunea Sovietica si anexarea Basarabiei in 1940, despre Holocaust etc.”)

„Azi, 17 august, 2014

Absența de probe nu este o probă de absență

Nu, nu este, totdeauna.
 Faptul cà în ultimul an si ceva am absentat de pe
“forum” nu înseamnà cà am absentat din viatà, cum s-au
gràbit unii comentatori-explicàtori sà làmureascà
absenta mea.
 Ii asigur pe “sustinàtorii” mei, holocaustologii: nu
am decedat, cum decretase procurorul de veselà amintire
Eduard Ilie. Am avut alte preocupàri decât sà ràspund
làtràtorilor.
 Sànàtatea noastrà - a sotiei si a mea - m-a (pre)ocupat cu totul:
 Sotia mea, Ana a fost diagnosticatà cu o boalà gravà,
de anul trecut urmeazà un tratamentu prin chimioterapie;
 Eu am fost îngenunchiat de vârstà, de trai bun, in
libertate: tot de anul trecut m-au abandonat picioarele,
umblu în cârji. Iar când o pereche totalizeazà patru
decenii de càsnicie, bàrbatul, asa, sontorog, nu poate
absenta de lângà sotie nici màcar o jumàtate de ceas.
 Aceasta fiind explicatia “absentei” mele.
 Dealtfel, holocaustologii, (trans)nistrologii!,
paznicii la poarta Holocaustului evreilor nu s-au sfiit sà
atace un “cadavru” - al meu. Am simtit cu toatà carnea si
gândul minciunile, nelecturile càrtilor mele, toate
acuzatiile nedrepte.
 Este a câta campanie “anti-goma”? Va fi in jur de a
zecea si tot asa; în haità, în cor-sovietic, cu urlete
ritmate, care nu permit replicà, iar dacà se strecoarà o
contestatie a mea (vizînd citate fabricate, reaua-credintà
în interpretare - si mai ales: în necunostintà de cauzà),
n-am fost luat în seamà; holocaustologii nu cunosc
dialogul, fiind ei robi ai monologului acuzator-repetitiv.
 De pildà, Laszlo Alexandru: in numeroasele - recente
interventii - el repetà, ca-papagalele-si-maimutii aceiasi
“arie”, dind-o drept citat din mine, Goma - acesta:
 “Doar stim, avem si hàrtii […]”
 Dacà ar fi citit cartea citatà cu minimà atentie - si nu
orbit de furie sinistrologicà - nu ar fi repetat de trei ori
(m-am oprit la trei) “citatul invinovàtitor”, atribuin-
du-mi-l.
 Ei, din cine ai citat, domnule Laszlo? Nu astept
sà-mi comunici adevàrul - eu il stiu. D-ta nu l-ai luat in
seamà si mi l-ai lipit de ceafà, venit pe la spate.
 De pildà, Victor Eskenasy: acest bolsevic intârziat,
(ex-tras din Bela Kun) isi ingàduie sà “restabileascà el
ordinea“ pe site, ca la cazarma Cekài, a NKVD-ului
AVO-ului, prin comenzi atât de obraznic-autoritare,
încât te întrebi ce “ascendente” va fi avînd el fatà de
ceilalti participanti - dintre care câteva “tovaràse femei”?
 Eu stiu care:
”Elftarsul” Eskenasy este coautor cu Jean Ancel,
istoric mincinos al Holocaustului, al “Bibliografiei
evreilor din România”;
 “Elftarsul” bolsevic Eskenasy este coautor al unui
volum “Istoricul si màrturii ale deportàrilor la Evreii din
România” - am diminuat meritele autorului (Eskenasy),
ca sà pun in evidentà suprameritul prefatistului, rabinul
Moses Rosen.
 Si pentru cà am ajuns la Sanctitatea Sa (ierte-mi-se
“Sanctitatea”):  Victor  Eskenasy  l-a  insotit  pe
Moses  Rosen  la  materializarea-legiferarea
Holocaustului românesc:
 - La 1 iulie 1991, la Iasi, rabinul a aruncat anatema:
”Românii sunt vinovati de lichidarea a
 400 000 de evrei”,
-La 2 iulie (ce coincidentà!), New York Times a
publicat discursul rabinului ceausisto-securist, cel
cu 400 000 victime ale românilor;
-  La 3 iulie, tot în New York Times impostorul Elie
Wiesel i-a amenintat pe “antisemitii români” cu
izolarea internationalà;
- La 11 iulie 1991 Senatul american a acuzat intreg
poporul român: “antisemit, sovin, fascist”, “vinovat
de reabilitarea criminalilor de ràzboi”
 Ce a càutat Eskenasy in toate aceste momente? A
càrat servieta rabinului? Dar Moses Rosen nu avea
nevoie de continutul servietei, càpàtase pe cale bucalà,
de la servietarul-consilier, informatia:
“Românii sunt vinovati de lichidarea a
400 000 de evrei”
Iar cifra a fost inscrisà în piatrà, la Coral.
Sinistrologul Laszlo Alexandru mà mai acuzà cà am
citat cu incredere “Testamentul lui Fielderman”. De ce,
pentru cà, în 1948 triumviratul Pauker-Ràutu-Kisinevschi il declarase 
“fituicà fascistà, antisemità”?
 Ne intoarcem în urmà cu peste o jumàtate de secol?
 Sà se intoarcà Laszlo si Eskenasy - in ciuda faptului
cà sufleurul-bolsevic declara:
 “Ca unul dintre moderatori (cine il numise? )(…)
pentru cei care trag Moldova în jos, spre trecut, negînd
valorile culturale europene (sic-sic) (…) Frustratii sà
nu transforme un bun comun, o paginà dedicatà
civilizatiei si culturii moldovenesti într-o
càldare de làturi”
Elftarsul Eskenasy nu era la zi cu bibliografia
kamunistà, putinianà: Tarul kaghebist, într-o convorbire
cu un fel de plutonier ràmas la sânul maicii Rossia, zicea:
“Noi nu privim în urmà, nu ne intereseazà
trecutul, noi privim numai inainte, tot inainte, in
viitor”
 V. Drutà îmi explicà de ce eu nu sunt moldovean -
el: da - “fiindcà eu sunt un basarabean dintr-o Basarabie
care nu mai existà. Lumea de la noi e mai tolerantà
dupà tot ce s-a intâmplat ”(subl. mea, P.G.).
 Dar  ce  s-a  întâmplat  tovaràse  Drutà, dupà?  De  ce
nu-i spui pe nume ocupatiei rusesti? Ti-e rusine? Sau
ti-e  fricà?  De  cine:  de  rusi?  Sau  de  propriii  frati,  veri,
cumnati, sotie, copii, pàrinti? Ai  devenit  mai  “tolerant”,
cu  càlàii  nostri?  Ai  devenit  mai  crestin  iertàtor  cu
bolsevicii  feroci?  “Dupà  tot  ce  s-a  intâmplat”  (ocupatia
ruseascà):  arestàri,  deportàri,  executii  sumare,  foamete
decretatà  de  la  Kremlin,  d-ta  si  ai  d-tale ati  devenit,  ca
prin  minune,  “toleranti”,  gata      propuneti,  dupà
amândoi obrajii - întru pàlmuire, scuipare - si picioare-n
cur  de  la  Ocupant  -  crezi    memoria,  sufletul
omului mai poate fi “tolerant” cu Intoleranta, cu
Brutalitatea, cu Sàlbàticia?
 Pe mine, asa, “absent” cum par, mà intereseazà si viitorul,
dar si trecutul.
 Drept care, mà întreb:
 De ce vor fi atât de “sensibili” elftarsii Laszlo si
Eskenazy la problemele “Maldovei? Sà fie nostalghia
popasului de acum un mileniu pe “aceste meleaguri”?
Paul Goma”

Poţi să nu fii de acord cu stilul, să nu-ţi placă pamfletul, polemica etc., să nu-ţi placă... omul Goma, dar să vedem o idee întreagă, nefalsificată prin citarea abruptă, din Săptămâna Roşie, atât de des invocată în ultimele zile:
 

Săptămâna Roșie, 28 iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii, Ed. Vicovia, Bacău, 2010, pp. 49-50