marți, 28 ianuarie 2014

Ultima scrisoare către Cicerone Ionițoiu (1924-2014)

Cicerone Ioniţoiu (8 mai 1924-26 ianuarie 2014)



Dragă Emile,

Alăturat îți trimit datele cerute și te rog să mă scuzi față de Flori pentru nenumăratele greșeli, la despărțirea cuvintelor, cauzate și de vederea care mă cam lasă.

Cu sănătatea o duc destul de greu.

...

Te îmbrățișează,

Cicerone Ionițoiu

16 Oct. 2013”

Dragă domnule Ionițoiu,

În ciuda celor peste două mii de kilometri ce ne despart, mă simt mereu aproape și alături de Dvs. Chiar zilele trecute v-am evocat, vorbind la telefon cu doctorul Căpraru. De câțiva ani, am devenit oarecum dependenți de amintirile din adolescență, studenție, pușcărie și chiar de după. Nu este puțin paradoxal, nu este destul de trist și, totuși, încurajator? Ascultându-le, înregistrându-le, transcriindu-le, au devenit ale mele. Nici nu știu ce aș fi fără ele. De 20 de ani, nu aș ști cine sunt, fără toți „bandiţii” pe care îi cunosc, fie direct, fie prin cărțile lor. Prin memoria lor, mi-am redobândit o parte semnificativă a vieţii mele de copil şi adolescent amnezic.
În dimineața acestei zile – triste, triste – îmi amintesc de comemorarea victimelor comunismului în Cimitirul Montmartre, atunci când v-am cunoscut. Anul acesta, căruia ați apucat să-i treceți pragul, vor fi 13 ani de atunci. Vă veți fi alăturat deja martirilor comunismului, pentru al căror mormânt simbolic v-ați dat silința să fie inaugurat la 25 februarie 1990. Apoi, an de an, i-ați pomenit de Ziua Eroilor-Înălțarea Domnului, alături de prietenul Remus Radina și de alți români rămași cu inima și cu conștiința în România.
Toată viața de om matur ați fost afectat de fărădelegi și de nerecunoașteri. După o şcoală de elită, aşa cum a fost Colegiul „Carol I” din Craiova, absolvit alături de mulţi viitori „duşmani ai poporului”, a urmat tragedia comunistă. Aţi fost unul dintre „beneficiarii” privilegiaţi ai acestei nenorociri, aşa cum au fost şi colegii de liceu şi de generaţie craioveni Remus Radina, Emil Căpraru, Constantin Popilian, Barbu Poenaru, Constantin Paveliu şi mulți, prea mulţi, alţii.
În 1964, ieşind pe poarta închisorii, aţi găsit o societate într-adevăr nouă, aşa cum o proiectaseră artizanii ei ideologici, o societate reeducată. Care v-a respins, în care nu v-aţi găsit locul. Aşa că, în 1979, v-aţi luat România în inimă, în conştiinţă şi pe tălpi. Şi aţi plecat. Atât aţi putut duce în lume. Şi nu a fost puţin. Nu v-aţi dezminţit natura de luptător plecând pe un drum pe care atunci îl credeaţi fără întoarcere. În pingelele pantofilor scoseserăţi din cercul concentraţionar românesc microfilme conţinând mii de nume şi de date despre cei care trecuseră, ca şi Dvs., „pe acolo”. Prin iadul planificat de om împotriva omului.
Îmi stăruie în memoria afectivă pacea mormântului simbolic din Montmartre, o palmă de conştiinţă românească în inima Parisului, conştiinţă întreţinută de o mână de oameni. Uşor, uşor, pleacă şi ei pentru a-şi ocupa locul cuvenit. „Din considerente politice”, scria Radu Negrescu-Suţu în 2007, Primăria Parisului nu a fost de acord cu inscripţia gândită de refugiaţii români pentru acest mormânt: „Martirilor români exterminaţi în închisorile comuniste pentru credinţa în Dumnezeu şi pentru apărarea libertăţii ţării lor. Refugiaţii politici recunoscători”. Căci, deşi statul francez a fost atât de omenos cu nefericiţii plecaţi forţat din ţara lor, primăria nu a acceptat în 1990, după căderea comunismului la Bucureşti, formula „refugiaţi politici”... Să ne resemnăm cu gândul că politica nu face niciodată dreptatea cuvenită. Avea să fie avizată o formulă prescurtată şi mai corect-politică: „1944-1989. Românilor căzuţi pentru Dumnezeu şi democraţie. Exilaţii români.”
Mă tot întreb, în acest marasm moral în care ne supravieţuim înşine de aproape un sfert de secol, încercând să văd jumătatea plină a paharului: Ce-am fi fost azi fără aceste generaţii născute şi educate înainte de război, care au purtat gena sacrificiului de sine pentru binele comun? Care au pus adevărul mai presus de simpatii şi de orientări politice, de preferinţe culturale şi de credinţă, mai presus de conservarea egotică a unei vieţi confortabile, indiferent de condiţii?
Vom fi mai siguri pe noi, mai puternici, de vom vrea, avându-vă şi pe Dvs., trecut de două zile la cele veşnice, dar lăsându-ne o zestre istorică şi de conştiinţă prin întreaga viaţă salvată de la distrugere şi de la amnezie comunitară, prin cărţi, alături de a altor câteva mii, pe care v-aţi dat silinţa să îi recuperaţi spre ştiinţa noastră.
Vă mulţumim şi vă rămânem recunoscători pentru tot ceea ce aţi suferit şi căznit în adevăr, spre binele nostru,

Flori Bălănescu,
Bucureşti,
28 ianuarie 2014
Craiova, iulie 1993, 50 de ani de la absolvirea Colegiului, Cicerone Ionițoiu, cu mapa sub braț (dreapta imaginii), în spatele prietenului său de o viață, medicul Emil Căpraru (sprijinit pe un genunchi)...



vineri, 17 ianuarie 2014

36 de ani... PAUL GOMA: 20 noiembrie 1977 – 20 noiembrie 2013

(text care ar fi trebuit să apară în revista "Tribuna" în decembrie 2013... cum nu am posibilitatea să verific, îl pun aici, altfel risc să regret că l-am actualizat...)


PAUL GOMA: 20 noiembrie 1977 – 20 noiembrie 2013

Text apărut în „Observator cultural”, nr. 342, octombrie 2006, cu titlul Apelul pentru repunerea lui Paul Goma şi a familiei sale în drepturile de cetăţeni români. România la poarta Europei, cu Paul Goma refugiat politic. Parantezele drepte indică actualizările făcute în noiembrie 2013.




[„Né(e) le 02-10-35 à: MANA
Pays: ROUMANIE
Nationalité: REFUGIE ROUMAIN
Sexe: M
Date d’entrée en France: 00-11-77
Ce document est délivré pour les pays suivants:
Tous pays sauf ROUMANIE”]


Iniţiatori: Valerian Stan, publicist – Bucureşti, Dan Culcer, publicist şi scriitor – Franţa, O. Nimigean, scriitor – Iaşi, Flori Stănescu [Bălănescu], istoric şi redactor – Bucureşti, Mircea Stănescu, istoric – Bucureşti.
Iniţiatorii mulţumesc revistei „Observator Cultural” pentru invitaţia de a explicita conţinutul Apelului. Ne-am fi aşteptat ca presa să invite la o dezbatere serioasă şi responsabilă pe această temă, care este una de interes naţional. Momentul a fost consemnat în trei ziare şi într-o revistă de cultură: „România liberă” (9 sept.) a publicat o înştiinţare care n-ar fi reuşit să reţină atenţia nimănui; articolul semnat de Manuela Golea în „Gardianul” (19 sept.): Statul român vrea să-l umilească din nou pe Paul Goma este curajos, informativ şi corect; a treia consemnare aparţine chiar „Observatorului Cultural” (nr. 339, 21-27 sept. 2006). Fără numele iniţiatorilor, fără semnături, deşi tocmai ele întăresc impactul Apelului, care nu este o acţiune venind de nicăieri. În „Ziua” a apărut recent un text anonim intitulat Apel pentru reabilitarea lui Goma (30 sept.), care a reuşit să atragă nu doar nemulţumirea iniţiatorilor şi semnatarilor Apelului, dar şi replica ziaristei Miruna Munteanu de la acelaşi cotidian: Goma şi reabilitarea statului român (3 oct.) este un text consistent, neaşteptat, care pune lucrurile la punct. Nu Paul Goma are nevoie de reabilitare, ci statul român, care va dovedi că este unul democratic numai atunci când o să restabilească drepturile constituţionale ale tuturor românilor care au avut de suferit de pe urma regimului ideologic.
De ce noi?
De ce am ales câţiva dintre noi să iniţiem şi să redactăm un Apel pentru repunerea în drepturi a lui Paul Goma şi a familiei sale? Noi, iniţiatorii şi, pe urma noastră, cei peste 300 de semnatari ai Apelului, întrebăm de ce nu s-au autosesizat instituţiile statului democratic vreme de 17 ani. Dacă cetăţenia română le-a fost luată membrilor familiei Goma în chiar momentul în care au atins solul francez, pe 20 noiembrie 1977, în mod abuziv şi ilegal, şi de atunci au rămas cu statutul de refugiaţi politici, nu ar fi fost democratic şi moral ca după 1990 să o reprimească în mod automat? Ceea ce a fost săvârşit împotriva demnităţii umane de un regim totalitar se cuvine să fie îndreptat de statul de drept postrevoluţionar.
Iniţiatorii Apelului doresc instituirea unui cadru legal pentru urgentarea de către Guvern şi Preşedinţia României a repunerii în drepturile cetăţeneşti şi a onorării simbolice a celui mai reprezentativ şi consecvent opozant anticomunist pe care l-a avut România. Nu i se poate cere unui om care nu a abdicat vreodată de la condiţia de scriitor român şi de om liber să cerşească: 1. repunerea într-un drept la care nu a renunţat şi 2. reacordarea unui statut dobândit prin naştere, după toate legile române.
De ce din 1990 până în prezent, pe urma tezelor Securităţii, Paul Goma este marginalizat şi calomniat sistematic, interzis tacit şi explicit, prin decizii semnate de Consiliul USR şi întărite de preşedintele acesteia, dl Nicolae Manolescu, astfel încât ultimele sale apariţii editoriale în România au devenit, ca urmare a presiunilor amintite, sporadice şi lipsite de o reală forţă promoţională? Deconspirările din lumea politică şi literară începute în ultima vreme probează de ce, după căderea oficială a comunismului românesc, Paul Goma nu poate fi asimilat firesc de către cobreslaşii săi şi de structurile publice şi intelectuale.
De ce, cu rare şi lipsite de impact publicistic excepţii, se evită informarea asupra subiectului, deşi Apelul a fost trimis la sute de adrese electronice, începând din 8 septembrie, iar din 13/14 septembrie, însoţit de un număr semnificativ de semnături, a ajuns la presă şi la două din cele trei puteri ale statului? Pe 19 septembrie a plecat în regim de „recomandate cu confirmare de primire” către cele trei puteri ale statului de drept: Preşedinţie, Guvern, Camerele Parlamentului, Ministerul Justiţiei. Cea de a patra putere, cum îi place să se numească, presa, căreia am fost obişnuiţi după 1990 să îi acordăm mai mult credit decât reprezentanţilor noştri aleşi constituţional, se menţine într-o tăcere suspectă. O tăcere cu atât mai bizară cu cât de săptămâni în şir ies la lumină deconspirări ale colaborării cu Securitatea, atât dinspre lumea politică, dar, mai ales, dinspre lumea culturală. Nu este inutil să ne întrebăm de ce un text-Apel (şi, în egală măsură, Petiţie) care aduce în discuţie drepturile lui Paul Goma este trecut sub tăcere în aceste împrejurări. Deşi istoria a marcat importanţa Mişcării Goma pentru drepturile omului, iar întreaga sa operă literară, prost difuzată prin librării, dar tot mai mult citită pe Internet, are un puternic ecou în conştiinţa românilor.
Scurt istoric
Paul Goma a ajuns în 1944 din fosta Românie Mare, din Basarabia, în Vechiul Regat la numai 9 ani, ca refugiat de război. Familia sa a avut un destin dramatic (ce poate fi urmărit în Din calidor, Arta refugii, Gardă inversă, cărţi apărute în câteva limbi străine, dar şi în română). Adolescentul a fost reţinut 8 zile la Securitatea din Sibiu în 1952, apoi arestat în 1956, ca student la Facultatea de Litere. 1956 – anul Revoltei de la Budapesta, al intervenţiei criminale a trupelor Tratatului de la Varşovia – este şi anul în care Ion Iliescu, ajuns preşedintele României după 1990, cu multiple mandate, conducea echipe de salubrizare ideologică prin universităţile româneşti. După 2 ani de închisoare au urmat 5 ani de domiciliu forţat în Lăteşti – Bărăgan. În 1977 – anul cutremurelor: de pământ, al Mişcării pentru drepturile omului care îi poartă numele, al Grevei minerilor din Valea Jiului – a fost rearestat, anchetat, torturat (printre alţii, de generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă, un nume cu reverberaţii sinistre, actuală vedetă a OTV, de unde îi insultă, fără ca justiţia să se sesizeze, pe foştii disidenţi, în primul rând pe Paul Goma!), otrăvit pentru a-i declanşa o moarte „naturală” şi exclus din Uniunea Scriitorilor. Este anul în care primeşte paşaport pentru Franţa [în urma unei invitaţii trimise de francezi, dosită multă vreme de Securitate], deoarece nici unul din drepturile sale nu mai era respectat de regimul comunist, şi, fiind deja cunoscut de opinia publică internaţională, nu mai putea fi eliminat pe teritoriul României. Pactul Internaţional cu Privire la Drepturile Civile şi Politice, semnat şi de România în 1974, prevede: art 12, pct. 1 „Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară.”, iar la pct. 4 „Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de dreptul de a intra în propria sa ţară.” Prin retragerea cetăţeniei române s-au încălcat flagrant atât legile române, cât şi cele internaţionale. Securitatea miza în noiembrie 1977 pe o eliminare uşoară şi „curată” a lui Paul Goma în afara ţării.
[Retragerea cetăţeniei române continuă să fie un aspect neclar. Nu pentru că decretul semnat de Ceauşescu, aşa cum prevedea legislaţia, nu a fost descoperit în Monitorul Oficial – draftul de Decret l-am găsit în dosarul de urmărire informativă, pregătit de Securitate pentru a-i fi trimis preşedintelui RSR, redactat cu litere de-o şchioapă, iar ofiţerii de Securitate au făcut de mai multe ori propunerea de retragere a cetăţeniei –, ci pentru că studiul aprofundat al „cazului Goma” în ultimii ani mi-a procurat interesante revelaţii: 1. Retragerea oficială a cetăţeniei i-ar fi văduvit pe artizanii represiunii de la Bucureşti de plăcerea perversă de a-l putea acuza şi condamna la momentul oportun de „trădare”, căci nu poţi acuza de trădare de ţară/patrie un ne-cetăţean, un apatrid; 2. Dacă i-ar fi retras oficial cetăţenia celui mai sonor, cunoscut şi consecvent critic şi opozant al regimului comunist, conducătorii acestuia ar fi transmis Occidentului un mesaj incomod pentru imaginea Bucureştiului: Ceauşescu se teme de un singur om, a cărui singură putere este rostirea adevărului; în schimb, Securitatea nu a încetat să construiască planuri secrete pentru compromiterea şi anihilarea acestei voci care nu a putut fi cenzurată, sperând că Goma va putea fi eliminat (sau măcar transformat în legumă, aşa cum s-a încercat pe 18 nov. 1977 chiar cu Monica Lovinescu), la un moment dat, prin „moarte naturală” – provocată fie cu colet-bombă, a se vedea povestea anului 1981, salvată în cartea Soldatul câinelui, fie prin otrăvirea cu aconitină, a se vedea anul 1982, „afacerea Tănase-Goma”, cunoscută opiniei publice internaţionale din chiar anul punerii ei în scenă şi foarte documentată recent de Liviu Tofan în A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj, Polirom, 2012; speranţele regimului Ceauşescu de a face manevre teroriste în Europa (vezi şi episodul atentatului asupra postului de radio Europa Liberă) erau îndreptăţite de ascendentul politico-diplomatic pe care reuşise să-l stabilească datorită minciunii numite independenţa faţă de Moscova; 3. Pe termen mediu şi lung, cacialmaua „retragerea cetăţeniei” (din motive similare nu i-a fost retrasă nici lui Vasile Paraschiv! A se vedea aici numitorul comun: greutatea/ pericolul real reprezentat de cei doi pentru stabilitatea regimului comunist) şi-a atins scopul; ofiţerii politici şi anchetatorii din puşcării aveau o vorbă: O să povestiţi afară ce vă facem noi aici şi n-o să vă creadă nimeni! Cu acelaşi tip de logică avem de a face şi în problema cetăţeniei: dacă i-a fost sau nu retrasă oficial nu mai contează, azi, în 2013, când România – fostul stat totalitar, actual de drept, din care s-a refugiat politic Goma, şi Franţa – statul de drept de atunci şi de azi în care Goma a primit azil politic, sunt membre ale Uniunii Europene; realitatea struţocămilească este aceasta, repet: România, stat de drept, membru al UE, are în Franţa la ora actuală (a mai fost şi Remus Radina, dar a decedat între timp) cel puţin trei „cetăţeni” cu statut de azilanţi politici; ei nu au niciun act românesc doveditor al identităţii române, deoarece în momentul în care au cerut azil politic statului francez şi-au depus toate actele la OFPRA – Oficiul Francez pentru Refugiaţi şi Apatrizi; de atunci sunt apatrizi, pentru că Goma, vrând să-şi onoreze destinul de român fără patrie care atrage în permanenţă atenţia asupra fărădelegilor din ţara „şi a lui”, cum ar spune el însuşi, a refuzat cetăţenia franceză, oferită cu deosebită bunăvoinţă şi cu respect de către instituţiile franceze; sigur că nu-l „crede” nimeni... chiar oameni care i-au fost apropiaţi cândva se trezesc mai curajoşi şi mai opozanţi decât au fost, exclamând: De ce se tot plânge Goma atâta, uite, mie chiar mi-au luat cetăţenia! Nu, retragerea cetăţeniei nu a fost o pedeapsă adevărată, deoarece „retraşii” au acţionat imediat pentru obţinerea altei cetăţenii, pentru topirea în peisaj. Iar după 1989 foarte mulţi au făcut cerere de redobândire a cetăţeniei române. Realitatea struţocămilească mai este şi aceasta: MAI pretinde că Goma este cetăţean român în scriptele de la Evidenţa populaţiei; cum ar veni, să te mulţumeşti Goma cu ce-ţi dăm! În baza acestei informaţii aproape secrete am reuşit, cu împuternicire, să îi fac dosarele de pensionare şi pentru indemnizaţie de fost deţinut politic (greu, greu, dar cu ajutorul unor oameni care nu aveau de-a face cu instituţiile statului, nişte oameni-oameni); l-am bătut la cap, pe româneşte, să îmi dea voie să mă ocup de această dimensiune atât de prozaică a existenţei, dar nu sunt sigură că am reuşit să îl conving că pensia de vechime, pensia de la USR – pe care o primeşte orice membru când se pensionează din „câmpul muncii” – şi indemnizaţia de fost deţinut politic sunt drepturi, nu privilegii; poate am greşit, poate că nu trebuia să îl ajut pe Paul Goma să primească drepturi de care a fost furat zeci de ani, pentru că ele nu acţionează retroactiv ci doar din momentul înregistrării dosarelor! Apoi, Varujan Vosganian şi-a pus în joc întreaga capacitate empatică şi persuasivă pentru a convinge Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România să voteze acordarea indemnizaţiei de merit şi lui Paul Goma. USR nu îşi spală păcatele faţă de acest scriitor pe care l-a exclus când era otrăvit în condiţii de claustrare la Securitatea din Rahova, pe care l-a umilit zeci de ani, care a colportat etichetele şi batjocurile Securităţii pe seama scriitorului marginalizat şi minimalizat de ai lui, unii cobreslaşi conlucrând productiv cu instituţia Răului Absolut, cum a numit-o Goma, dar Varujan Vosganian are meritul de a fi insistat asupra adoptării acestei simbolice măsuri reparatorii, reparaţie pentru care a luptat împotriva valului. Mulţi se întreabă retoric, uneori mă întreabă chiar pe mine, cu aerul oamenilor superiori, care ştiu răspunsul, stăpânesc adevărul, dar vor să-ţi mai tragă un dos de palmă, aşa, în văzul lumii: De ce se crede domnule Goma superior altora, de ce aşteaptă el tratament preferenţial şi nu se supune regulilor şi legilor ca toţi cetăţenii simpli şi normali? Un răspuns neretoric: 1. Goma este reperul normalităţii şi nu turma noastră de conformişti şi uniformizaţi mental; 2. Goma nu poate veni în România, chiar dacă doreşte, din motivul exact şi clar menţionat în original, în mottoul acestui text.]
Din 1977 până în prezent, Paul Goma şi familia sa au statut de refugiaţi politici. Acesta prevede, printre altele, că persoanele în cauză au voie să călătorească în orice loc din lume cu excepţia României, unde fuseseră persecutaţi şi erau în pericol, ai cărei cetăţeni nu mai sunt şi unde nu beneficiază de nici un drept.
Propriile demersuri ale lui Paul Goma
Prin împuternicitul său, istoricul Stejărel Olaru, Paul Goma a depus:
– plângerea împotriva a 14 securişti, în frunte cu Nicolae Pleşiţă, act înregistrat cu nr. 385/ 10.01.2005;
– plângerea împotriva lui Ion Iliescu, act înregistrat cu nr. 7131/ 13.04.2005.
Într-o scrisoare adresată preşedintelui Traian Băsescu la 6 mai 2006, Paul Goma vorbeşte despre reparaţiile pe care ar trebui să le facă statul român în privinţa sa şi a familiei sale, cum ar fi „restituirea cetăţeniei furate”. (site-ul HYPERLINK "http://www.paulgoma.free.fr")
Singurele semnale oficiale, dacă pot fi numite astfel, sunt confirmările de primire a Apelului de la instituţiile amintite şi „răspuns-sesizare” din partea Direcţiei Relaţii cu Publicul a Guvernului României (5 oct./ Nr. 16/6689/A – 20.09.2006), semnată de director Oana Marina Istrate, care anunţă că „memoriul dumneavoastră ... a fost transmis, spre competentă soluţionare, MINISTERULUI JUSTIŢIEI, solicitând luarea măsurilor legale ce se impun...”.
Textul Apelului a mai fost trimis preşedintelui Comisiei pentru Studierea Dictaturii Comuniste, Vladimir Tismăneanu şi directorului Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului, Marius Oprea. Dl V. Tismăneanu ne-a răspuns în mod încurajator: „Vreau să vă asigur că Apelul privitor la repunerea în drepturi a domnului Paul Goma şi a familiei sale este luat în consideraţie de către membrii Comisiei, unii cred că l-au şi semnat, iar recomandările finale o să ţină seama de el.”
Alte demersuri
Dl Dan Culcer a adresat USR, în nume personal şi în calitate de membru al acesteia, o cerere de eliberare din arhivele Uniunii a unei copii după actul, decizia sau procesul verbal al şedinţei de Consiliu al USR prin care s-a hotărât excluderea lui Paul Goma în anul 1977. Tot Domnia Sa a trimis Consiliului USR, dlui Nicolae Manolescu – preşedinte şi dlui Varujan Vosganian – vicepreşedinte, cererea de a se anula decizia de excludere a scriitorului Paul Goma din USR: „Opera şi faptele acestui scriitor onorează aociaţia noastră profesională. Excluderea sa a fost un abuz, o ilegalitate sub presiunea puterii politice comuniste anterioare anului 1989, cauţionată de conducerea Uniunii de atunci, din păcate, ilegalitate necorectată public, după ştiinţa mea.”
Ambasadorul României la Paris, Sabin Pop a primit de la Dan Culcer o scrisoare în care se subliniază: „Este vorba de un act de dreptate şi de reparaţie morală pentru un român exemplar şi familia sa. Este evident că iniţiativa trebuie să aparţină Statului român, pe care Dv. îl reprezentaţi în Franţa.” Pe 29 sept., cu ocazia „zilelor francofoniei”, Domnia Sa a adresat şi Ambasadei Franţei la Bucureşti o scrisoare intitulată Appel en faveur de Paul Goma à transmettre à M. Jacques Chirac, Président de la France.
Simpozionul Internaţional „Piteşti – Reeducarea prin tortură, 2006” (22-24 sept.) a adoptat o Rezoluţie trimisă Primului ministru, în care se cere şi redarea cetăţeniei române exilaţilor români deposedaţi abuziv de către regimul comunist.
Considerăm că tăcerea din jurul lui Paul Goma are efecte dezastruoase asupra conştiinţei şi memoriei noastre colective. De aceea, atragem atenţia mass-media şi autorităţilor statului asupra consecinţelor neluării în seamă a acestui Apel, semnat de nume marcante ale vieţii culturale şi publice din România şi din străinătate, care a produs comentarii favorabile şi neliniştite în multe grupuri de discuţii. [La peste un an de la publicarea Apelului încă mai primeam adeziuni, pe diverse filiere, astfel încât numărul semnăturilor ajunsese la peste 600.] Perpetuarea tăcerii şi a neluării deciziilor care se impun de către autorităţile române ar fi dovada că România rămâne captivă propriului trecut.
Cum, pe 2 octombrie, Paul Goma a împlinit 71 de ani îi urăm sănătate şi zile liniştite, precum şi dorinţa multora dintre noi de a-l vedea în România!
[Pe 2 oct. 2013, Paul Goma a împlinit 78 de ani. Situaţia sa este aceeaşi ca acum 7 ani. Între timp, prin eforturile lui Andrei Ţurcanu, scriitorul refugiat la Paris a obţinut cetăţenia Republicii Moldova. Care nu-i foloseşte la nimic. Demersurile ce trebuiau să însoţească firesc acest gest nu au mai avut loc. Încercarea de a-i resuscita moral pe basarabeni, prin înfiinţarea unui Centru de studiere a comunismului în Basarabia şi Bucovina de Nord, care să poarte numele „Paul Goma”, a fost sufocată din faşă, ca să folosesc un limbaj lemnos. Interese de grup şi comunitare prea grele pentru umila noastră coloană vertebrală şi-au impus punctul de vedere. Conducătorii de la Chişinău, precum cei de la Bucureşti sunt pilotaţi de alt gen de interese decât ale normalizării relaţiilor într-o societate reeducată de ideologia comunistă. Aş spune, chiar, că aceia care ţin frâiele politicii la Chişinău şi Bucureşti se complac într-o confuzie deliberată ce compromite pe vecie demnitatea noastră umană şi naţională.]

Opoziţie anticomunistă vs. politica oficială

(text apărut în revista ”METALITERATURĂ”, nr. 3-4, 2013) 





Opoziţie anticomunistă vs. politica oficială a regimului Ceauşescu, 1971-1989i

”Convorbiri libere într-o țară ocupată”
Anul 1971 este un reper cronologic pentru intruziunea la cote maxime a ideologicului în cultură, prin noua orientare impusă de Tezele din iulie, dar şi anul primelor manifestări publice clare de ieşire în afara zidului ideologic, consolidat printr-o cenzură acerbă şi, treptat, prin autocenzură. Atitudinea critică exprimată pe canale publice, în deceniile 7-9, începe în 1971ii odată cu apariţia în Occident a unei cărţi româneşti interzise de cenzurăiii şi care trata un subiect tabu pentru literatura română. Este vorba de romanul Ostinatoiv, al scriitorului Paul Goma.
Societatea era stăpânită de un monopol ideologic, căruia nu i s-a putut contrapune o alternativă reală până în 1989. Represiunea la cote absurde, practicată mai ales în primele decenii de comunism, conformismul, neimplicarea, nesolidarizarea cu puţinele momente de opoziţie, individuale sau de grup, au făcut imposibilă naşterea unui nucleu de societate civilă, a unui grup deschis, bazat pe normele civismului. Domeniul politic a fost confiscat de partidul unic, contractul socialv a fost substituit de un control social total. Scrisorile deschise, memoriile, apelurile destinate opiniei publice aparţin unor oameni mai mult sau mai puţin cunoscuţi, nu întotdeauna cu studii superioare, şi sunt forme ale opoziţiei politice revelând necesitatea socială a ieşirii din modelul totalitar. Paul Goma, Vasile Paraschiv, Mihai Botez, Doina Cornea, Dan Petrescu, Dorin Tudoran sau Gabriel Andreescu sunt câteva dintre cele mai cunoscute figuri ale „disidenţei”vi româneşti. La polul opus acestei formule deschise de exprimare se situează o formulă evazivă în raport cu realitatea: Constantin Noica şi ceea ce s-a numit Şcoala de la Păltiniş, ai cărei beneficiari considerau că „rezistă prin cultură”. Spre deosebire de gesturile publice ale opozanţilor, care au atras furia Securităţii, Şcoala de la Păltiniş activa cu ştiinţa şi acordul tacit al autorităţilor. Noica şi discipolii săi nu propuneau un model social sau politic, nici măcar unul cultural, conţinând datele unui program de urmat şi aplicat. În realitate, o utopie a supravieţuirii elitiste în interiorul utopiei totale. Cele mai populare emanaţii ale acestei „şcoli” sunt Jurnalul de la Păltiniş şi Epistolar, tipărite în 1983 şi 1987. Jurnalul, scris de Gabriel Liiceanu, consemnează experienţa sa directă şi a lui Andrei Pleşu alături de Constantin Noica la Păltiniş, în perioada 1977-1981. Epistolarul este o culegere de scrisori schimbate de cei trei cu alţi intelectuali şi scriitori, în perioada 1980-1986. Între aceştia: Sorin Vieru, Şt. Augustin Doinaş, Mariana Şora, Andrei Pippidi, Alexandru Paleologu, Marin Teofil ş.a. În perioada 1977-1986, subîntinsă de cele două volume, au avut loc Mişcarea pentru drepturile omului, numită şi Mişcarea Goma (iarna-primăvara 1977vii), greva minerilor din Valea Jiului (august 1977), în 1978 pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa ține prelegeri (Șapte cuvinte către tineri) conotate ca subversive de către Securitate, ulterior fiind condamnat şi închis, se constituie SLOMR (1979), matematicianul Mihai Botez scrie texte de analiză a realităţii politico-economice cu accente critice la adresa regimului, Doina Cornea începe să facă samizdateviii şi să difuzeze texte protestatare, Gabriel Andreescu publică diverse texte despre încălcarea drepturilor omului, Dorin Tudoran scrie şi publică, de asemenea, texte critice şi face greva foamei, Radu Filipescu distribuie manifeste împotriva regimului Ceauşescu, este condamnat şi închis etc. Toată această gestică a presupus implicare civică, începând cu scrisoarea de solidarizare cu Charta 77 cehoslovacă, trimisă de Goma lui Pavel Kohout în ianuarie 1977, apoi cu Scrisoarea către Conferinţa de la Belgrad, din februarie acelaşi an, trecând prin cele amintite deja, culminând cu revolta muncitorilor de la uzinele „Steagul Roşu” din Braşov (14-15 noiembrie 1987) şi terminând în 1988-1989 cu textele lui Dan Petrescu, Liviu Antonesei, Liviu Cangeopol, dar şi cu anchetarea lor, precum şi cu arestarea lui Gabriel Andreescu sau a redactorilor de la „România liberă” – Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, Anton Uncu. Înainte de căderea regimului în decembrie 1989, s-a consumat un episod tragic şi singular în spaţiul românesc: la 2 martie, Liviu Babeş şi-a dat foc pe pârtia de schi din Poiana Brașov, afişând o lozincă anticomunistă: „Stop Mörder! Braşov = Auschwitz”. S-a sinucis violent pentru a atrage atenţia opiniei publice asupra imposibilităţii de a trăi liber în România.
După citirea în manuscris a Jurnalului, Emil Cioran îi scria lui Gabriel Liiceanu, la 1 iulie 1982: „Dragă Domnule, Un străin care ar citi Jurnalul d-voastră ar putea crede că în anii aceiaix oamenii din România nu făceau altceva decât să se piardă în meditaţii atemporale sau să viseze la soarta civilizaţiei”x. Format la şcoala Maestrului de la Păltiniş, convins că existenţa sa stă sub semnul „unui tribunal al ideii”xi, aflat cu bursă la Heidelberg, Andrei Pleşu se mulţumeşte „cu o existenţă nostalgic-comemorativă”xii, în vreme ce unii dintre gânditorii liberi se află închişi la Aiud, în realitate pentru delict de opinie, şi nu pentru că ar fi fost trădători, iar alţii sunt nevoiţi să se exileze. Retorica şi patima scrisului gratuit, neadecvate realităţii, stăpânesc aceste texte epistolare. „Întrebarea e, în consecinţă, scrie Andrei Pleşu, cum s-ar putea scrie o literatură edificatoare în care opţiunea să fie suspendată şi Dumnezeu să nu mai fie «subînţeles»”xiii. În aceeaşi perioadă, poetul Dorin Tudoran scria eseul Frig sau frică – sau despre condiţia intelectualului român de azixiv: „Când elita intelectualităţii româneşti a servit noii puteri comuniste la «pardosirea» şi «tapetarea» puşcăriilor, iar ce rămăsese din ea, în «libertate», era supusă unui tratament dezonorant, intelectualul român îşi încălzea nopţile sale de spaime şi insomnie cu acelaşi refren: «Gata, cu asta s-a terminat. La mine nu vor ajunge!» Când cei mai mari dintre poeţii români în viaţă au fost trecuţi la index, iar la moartea unora dintre ei presa românească n-a scris o linie, confraţii lor murmurau ca în transă acelaşi: «Gata. Cu asta s-a terminat. La mine nu vor ajunge!»...”xv Pentru Mihai Botez, Epistolarul este o mărturie culturală irelevantă din punct de vedere social, iar Gabriel Andreescu îl consideră pe Noica antietic şi iresponsabil socialxvi.
Privind faţă în faţă cele două tipuri de atitudine şi de reacţie (nonreacţie) avem imaginea unei singure lumi în care planul realităţii atrocexvii, prozaice, de zi cu zi, nu se întâlneşte cu planul evadării în ficţiunea cultural-istorică.
Într-o scrisoare adresată lui Gabriel Liiceanu, în februarie 1984, Mariana Şora, stabilită la München din 1978, critică lipsa de apetenţă pentru realitatea concretă şi imediată, „divergenţa între spuse şi fapte”xviii, neconcordanţa între viaţă şi scris (operă) – concordanţa dintre acestea „nu se poate învăţa de la nimeni”xix, scrie eseista –, punând accentul, între altele, pe autenticitate şi pe întreprinderea intelectuală. „Nu neg că «fenomenul Noica» e fascinant (...) Dar grandios nu înseamnă şi acceptabil”. Marianei Şora i se pare neacceptabil „refuzul participării la politică” în sensul prezenţei în câmpul civic; „Cum poţi să pledezi în acelaşi timp pentru abstragerea din istorie şi pentru angajarea în ea, proclamând obligativitatea de a face «cultură mare» (ca şi cum ar fi suficient să vrei), fără de care popoarele pier (...) avertizând totodată de primejdiile intrării în arenă – cu dispreţ integral faţă de «cultura de estradă» a vieţii intelectuale cotidiene?”xx, arătând în continuare că o cultură mare nu apare dintr-o generaţie spontanee ci este o construcţie de-a lungul timpului istoric. Ea critică metoda lui Noica, suspectându-l de „hăţiş de contradicţii”, inconsecvenţă, lipsă de logică în gândire, chiar „lipsă de rectitudine în gândire” (se întreabă „Cum putea să dea o etică?”), pentru el fiinţa este o abstracţie, nu acordă atenţie eticului, şi în loc să-i „moşească” socratic pe discipolii săi îi supune la „o siluire blândă a minţilor”. Combaterea unei fraze din Jurnalul lui Liiceanu arată sensul gândirii Marianei Şora asupra esenţei realităţii politice din România. Dacă Liiceanu consemna: „O trezie proastă împotriva unui somnambulism fecund?”, Mariana Şora corectează prin „Când de fapt ne trebuie o trezie sănătoasă împotriva unui somnambulism obscur”xxi.
Aplicând spectrul analizei istorice în câmp cultural, Sanda Stolojan scria într-un text publicat în 1976 în „Gazette de Lausanne”: „Regimul a denumit pudic crimele din această epocă: «greşeli» sau «erori» ale trecutului. În ciuda dezgheţului din anii 1965-1970, oamenii au tăcut. Iar intelectualii, adesea foşti «puşcăriaşi» au evitat să spună lucrurilor pe nume. Laşitate sau scepticism? Supunere ancestrală în faţa istoriei care-i copleşeşte? Există din fiecare câte ceva în această «linişte laşă» (pentru a cita pe Goma) a intelectualilor români. Anumiţi romancieri din ultimii ani − şi nu din cei lipsiţi de talent − au elaborat, este drept, un stil abuziv, o reţetă pentru a vorbi printre rânduri. Reţetă subtilă, accesibilă numai cititorilor români, tot atât de prudenţi ca şi scriitorii lor. Dar nici un cuvânt nu a izbutit să spună negru pe alb, cu forţa, adevărul crud”xxii.
Anii 1980 au fost sufocaţi nu doar de înăsprirea metodelor de supraveghere ale Securităţii, ci şi de exacerbarea cenzurii şi a autocenzurii, de frigul din case, de foamea planificată ştiinţific, peste toate de frica paralizantă. Se pare că nimic din realitatea terifiantă nu răzbate în corespondenţa dintre adepţii unui atare model de „rezistenţă prin cultură” elitistă. La 1 iulie 1984 Noica îi scria lui Pleşu: „Lumile tale intermediare stau de vorbă cu arheii mei”xxiii. Un intelectual de factură filosofică, precum Noica, fost deţinut politic, a reuşit să creeze un anumit tip de emulaţie, într-o perioadă istorică grea în care era nevoie de o scanare lucidă şi atentă a realităţii, demers ce ar fi presupus mai degrabă nu evadarea în istorie, ci înţelegerea şi analizarea trecutului apropiat în folosul unei bune percepţii şi administrări a prezentului. Ceea ce le reproşează unii dintre prietenii epistolari, mai mult sau mai puţin apăsat, celor din grupul Noica este faptul că memoria trebuie să aibă un loc central în viaţa şi opera unui intelectual, că în vremurile grele oamenii „au altceva mai urgent de trăitxxiv şi nu evadarea din prezent în istorie pentru a construi o falsă memorie prezentului.
În timp ce o parte a intelectualilor şi muncitorilor nu mai suportă comunismul, reclamând lipsa libertăţii de expresie sau de mişcare, drepturile sindicale încălcate, frigul, foamea, internările psihiatrice, unii strigând în stradă „Noi nu mai vrem să mâncăm lături”xxv, alţii corespondează dintr-o parte în alta a Cortinei de Fier, consumându-se în probleme pseudofilosofice. În România anilor 1980 profeţiile lui Orwell din romanul 1984 erau aproape împlinite. Rostul intelectualului de transmiţător al glasului celor mulţi, de observator critic al societăţii şi regimului de guvernare a încetat odată cu decimarea intelectualităţii interbelice în sistemul concentraţionarxxvi. Sorin Vieru, aflat el însuşi în Occident cu o bursă, îl îndeamnă pe autorul Jurnalului să se gândească la aspiraţiile sale, dar îi adresează şi un îndemn încifrat: „nu uita că în gura nebunilor strigă adevărul; poate că veţi reuşi, tu şi Andrei, să modulaţi adecvat – nu conceptul, ci acest strigăt inform, uneori inaudibil (îl aud mai bine poeţii şi câinii; ei aud infrasunetele!). E vorba de a descifra tocmai infrasunetele timpului”xxvii.
Infrasunetele timpului” au rămas necunoscute, se pare, majorităţii intelectualilor români. Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol, doi dintre scriitorii din Grupul de la Iaşi, au scris la patru mâini o carte, sub formă de dialog, din care au fost difuzate fragmente la Vocea Americii în 1989. Ce-ar mai fi de spus este un document important al acelor ani, în care starea de lucruri din România este analizată fără autocenzură. Dan Petrescu: „ ...ce face scriitorimea, ştim prea bine: cui i se cere să ne înjure pe noi la gazetă, o face, chiar dacă pe urmă ne trimite salutări; cutare condeier cu aură de disident (provenit din Comitetul Central) era curios astă iarnă ce o să mi se întâmple mie după interviul din Liberation – şi aşa a trecut mai mult de o jumătate de an, eu bat la maşină aceste rânduri, iar el continuă să aştepte; fireşte, dincolo de toate astea, primesc din toate direcţiile încurajări, felicitări, dovezi secrete de solidaritate (exprimate mai mult sau mai puţin voalat, căci cine-i întrece pe scriitorii noştri în mânuirea metaforelor şi a elipselor, în «măiestrie artistică»?)”xxviii.
Să nu trăim în minciună!”, apelul lansat de Alexandr Soljeniţîn la începutul anului 1974 a rămas un deziderat pentru statele din Blocul comunist, cu precădere pentru România. Din 1971, Paul Goma publica în Vest texte critice la adresa regimului de la Bucureşti, unele fiind preluate de Europa Liberă. Oamenii din Uniunea Sovietică, atât de traumatizaţi de teroare, beneficiau de la sfârşitul anilor 1950, mai ales din anii 1960, de modelul puternic al unor disidenţi, nu foarte mulţi, dar al căror ecou a fost puternic în conştiinţa intelectualităţii şi a Vestului. Vladimir Bukovski, unul dintre studenţii care în 1958 organiza lecturi din opere cenzurate de Glavlit la mormântul lui Maiakovski, în 1978 îi definea pe opozanţi astfel: „Cei pe care îi numiţi «disidenţi» nu sunt decât nişte oameni ca toţi ceilalţi, care însă au învăţat să raţioneze cu mintea lor, şi nu bazându-se pe vreo schemă prestabilită”xxix. Bukovski subliniază principala trăsătură a unui om liber, în speţă intelectual, care într-un regim totalitar este perceput ca disident: „Ceea ce face din cineva un disident este armonia dintre cuvintele şi viaţa lui, pe de o parte, şi convigerile lui, pe de altă parte”xxx.
Considerându-se un om normal, în speţă – scriitor, Paul Goma refuză eticheta de „disident”, deoarece, spune scriitorul român refugiat politic la Paris de 351 de ani, scriitorul este acea fiinţă care are datoria de a rosti adevărul în orice împrejurare, fie ea şi ideologică.




1 Pe 20 noiembrie 2013 s-au împlinit 36 de ani de când Paul Goma şi familia sa au statut de azilanţi politici în Franţa (notă din dec. 2013).

i Text prezentat în cadrul Conferinţei Politică şi antipolitică sub comunism, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 22-23 noiembrie 2012.

ii „Frankfurter Allgemeine Zeitung” nr. 236, 12 octombrie 1971, recenzia Semnal literar de talie mondială din România de Dieter Schlesak: „«Ostinato» transformă inventarul intern al României staliniste din perioada de după război şi până la suveranitatea relativă sub Ceauşescu în operă de artă aparţinând unui cap traumatizat de dictatură. Trecutul prezentat de Goma vizează atât de evident prezentul, încât trebuie să te temi că acest prezent ar putea plagia cartea lui Goma, aruncându-l, cu autoritate, din nou în celulă. Este vorba de un test din exterior în ce priveşte limitele conceptului cultural interior, mai ales acum, după măsurile înăsprite din iulie”. (Paul Goma, Scrisuri, vol. 1, 1971-1989, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2011, p. 81.)

iii Paul Goma, Cenzură, autocenzură, para-literatură (Drumul scurt de la adevăr la minciună), „Die Zeit”, Hamburg, nr. 39, 29 septembrie 1972: „Din punct de vedere istoric, stalinismul e terminat şi depăşit. Începînd cu 1961, în România a-nceput să bată un vânt proaspăt, semn al unei liberalizări timide, dar de netrecut cu vederea. Urmările n-au întârziat să se arate: mai ales explozia de poezie, care a avut loc atunci şi ale cărei efecte s-au mai simţit câţiva ani, ar fi onorat şi literaturi mai vechi şi mai cu tradiţie. «Oftatului de uşurare» din poezie i-a urmat proza − ca şi cum ar trebui să motiveze acest sentiment de uşurare. Criticii şi istoricii literari aveau de recuperat o enormă rămânere în urmă, înainte de a se adapta ritmului Europei. Din 1961 până-n 1968 au ţinut «cei şapte ani graşi» ai literaturii române, apoi au venit anii (cine mai ştie câţi!) slabi. Avântul a fost frânt, cenzura şi-a reintrat în drepturi (sic). Cu arme noi. Cenzorii de azi nu mai sunt ciocănarii analfabeţi, nici komisarii aduşi pe tancuri de aiurea, necunoscători ai limbii române şi care respingeau tot ce nu înţelegeau ei, tovarăşii. Astăzi, toţi au devenit «academicieni», sunt mereu la zi cu informaţiile, fiindcă, spre deosebire de muritorii de rând, de care ţin şi scriitorii, au acces la presa străină. Mulţi sunt scriitori rataţi (cine mai rămâne scriitor în timp ce-i cenzurează pe alţii?); sau… viitori autori: tovarăşii îndrumători, observînd ei că «indicaţiile preţioase» ale lor erau respectate, au început să scrie, pentru a li se indica scriitorilor cum trebuie să fie «adevărata literatură».
Toamna 1968, apoi vara 1971 − vremuri confuze, de îngrijorare şi, din păcate, şi de blazare. Noua cenzură e mai greu de suportat decât cea din era stalinistă. Atunci ştiai măcar ce era permis şi ce nu. Azi, se proclamă în gura mare că n-ar mai exista nici un fel de interdicţii; scriitorii sunt îndemnaţi să scrie «curajos şi conform cu realitatea», dar una-i s-o spui, alta-i s-o faci. E drept că şeful statului îi îndeamnă pe scriitori să abordeze curajos prezentarea realităţii «cu luminile şi umbrele» ei, dar se opune opinia cenzurii care zice: «Toate bune şi frumoase, dar ca lumina să apară într-adevăr ca lumină, trebuie să-i fie proporţional mult superioară umbrei: 75% lumină, 25% umbră». «Dar ni s-a spus că avem voie să scriem despre orice temă...», încearcă să replice scriitorul. «Desigur», vine răspunsul, «despre orice, dar nu oricum…». (...) Aşa s-a născut în România, după întoarcerile-spre-îndărăt din 1968 şi din 1971, o para-literatură: cărţi scrise-tipărite cu voie de la poliţie; o literatură drăguţă, simpatică, care nu spune nimic şi nu supără pe nimeni (decât «pe unii mici funcţionari»), dar care atinge tiraje enorme: cenzura n-are nimic împotrivă ca un scriitor să publice, să aibă întâlniri cu cititorii, să fie filmat, intervievat, să fie declarat mare-scriitor, să fie (răs)plătit, câtă vreme nu spune adevărul.
Cât priveşte «literatura curajoasă»: aici se foloseşte artileria grea pentru a trage în muşte. Sunt criticaţi cât se poate de dur directori necinstiţi, chelneri ahtiaţi după bacşiş, unele tovarăşe fete care se încurcă cu turişti străini! Acesta-i genul de literatură dorită, cerută, sprijinită de cenzură − pentru a distrage atenţia de la problemele esenţiale. Ea serveşte şi drept alibi pentru cazul în care cineva afirmă în mod duşmănos că n-ar exista libertatea literaturii şi de a critica − în mod constructiv, fireşte. (...) Dar o reabilitare prin colaborarea cu cenzura este imposibilă. Pentru că cenzura, această instanţă a interdicţiei, nu este doar duşmanul de moarte al scriitorilor şi-al literaturii, ci înainte de toate duşmanul de moarte al adevărului”. (în Paul Goma, Scrisuri, vol. 1, 1971-1989, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2011, pp. 40-43.)

iv În octombrie 1971, delegaţia RSR la Târgul de carte de la Frankfurt şi-a retras standul, în semn de protest faţă de tipărirea şi popularizarea unei cărţi „calomnioase” la adresa regimului din România; editura Suhrkamp a putut astfel să umplă standul gol al RSR cu romanul Ostinato, tradus în germană.

v În sensul în care individul îşi pierde treptat libertăţile, prin constrângeri şi forţă.

vi Folosesc termenul generic, în sensul larg de separare, de rupere în plan ideatic, pentru a-i ţine laolaltă pe cei numiţi, ale căror gesturi au fost de facturi diferite.

vii În 1977 Paul Goma era deja nume de referinţă pentru ceea ce ar fi putut fi opoziţia politică din România, în special datorită literaturii sale; „Le soir” nr. 17, 21 ianuarie 1977, Un grec, un francez şi un român: întâlnirea în infern, de Pol Mathil: „Goma este interzis în România fiindcă a sfărâmat un tabu, acela de a «tace», de a nu vorbi de ceea ce s-a întâmplat în gulagul românesc, mai crud, mai sângeros, mai kafkian chiar – păstrând proporţiile – decât acela al lui Stalin şi care, din cauza acestui consemn al tăcerii, este puţin sau chiar deloc cunoscut în Occident. După ce a sfărâmat acest tabu în «Ostinato» Goma recidivează căci «Gherla», titlul noii sale cărţi, este tot numele unui lagăr dintr-un târg al Transilvaniei a cărui sinistră reputaţie este aşa de mare încât a intrat în vorbirea curentă cu sensul de închisoare... Goma încearcă să povestească gulagul românesc unei prietene... Dar prietena franceză, ca întregul Occident în general, orbită de gustul său pentru confort, nu-l înţelege, refuză să ştie, să afle adevărul... Or, Goma furnizează formula chintesenţei întregii literaturi a gulagului”. (Scrisuri. 1, pp. 82-83 )

viii Primul samizdat confecţionat în 1980 şi distribuit printre prieteni a fost volumul de interviuri realizat de Claude-Henri Rocquet cu Mircea Eliade, Încercarea labirintului, în traducerea Doinei Cornea.

ix 1977-1981.

x Epistolar, p. 13.

xi Ibidem, p. 19.

xii Ibidem.

xiii Ibidem.

xiv Ethos, 5/1984, p. 12.

xv Ibidem.

xvi A se vedea pe larg studiul Cosminei Tănăsoiu, Revisiting Romanian Dissent under Communism. The Unbearable Lightness of Solitude, în History of Communism in Europe, vol. 2 – 2011, Avatars of Intellectuals under Communism, Zeta books, Bucharest, 2011, pp. 323-344.

xvii Dan Petrescu: „...ajungem din nou la enigma pasivităţii româneşti; eu am încercat s-o explic prin întinsa reţea a corupţiei care face ca destul de puţini români să dorească o schimbare reală; dar mă gândesc acum că trebuie să luăm în calcul şi un anume factor inexplicabil, iraţional... /.../ dat fiind că şi noi ne aflăm în regim carceral, beneficiind în plus şi de experienţa de la Piteşti, ne putem lipsi şi de paznici, ne supraveghem tot noi între noi...”, în Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, pp. 195-196.

xviii Epistolar, p. 196.

xix Ibidem.

xx Ibidem, p. 200.

xxi Ibidem, pp. 201-203.

xxii Sanda Stolojan, Scrisori din România Paul Goma dezvăluie universul lagărului de concentrare român, în „Gazette de Lausanne” nr. 260, 8 noiembrie 1976, v. Scrisuri. 1, p. 83

xxiii Ibidem, p. 229.

xxiv Marin Teofil către Gabriel Liiceanu, Epistolar..., p. 222.

xxv v. Flori Bălănescu, „Totul despre 15 noiembrie 1987”, în „Timpul”, dec. 2005.

xxvi „...situaţia din România are un soi de urgenţă, impune găsirea unor soluţii în mod rapid încât, dacă intelectualii se vor mai deroba prin tergiversări şi deliberări îndelungi, se vor declasa, se vor compromite, iar opera lor, ultima salvare, va întâlni doar urechi surde, total nepregătite s-o mai înţeleagă sau s-o mai guste... Cât despre cei care se vor trezi post festum, ca să facă paradă de «şopârlele» pe care le-au strecurat ei de-a lungul perioadei de restrişte, ce să mai vorbim?”, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 211.

xxvii Epistolar, p. 230.

xxviii Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 38; „...vreau să ajung la condiţionarea la care cenzura îi determină pe intelectuali; toţi cei care au ceva de spus astăzi la noi (fireşte, altceva decât ode oficiale), o fac având acest spectru în faţă: cenzura; tot ce calculează ei e în funcţie de cenzură; adevăratul subiect sau personaj al operelor lor este cenzura (şi nu mă gândesc doar la abilii specialişti în strecurarea de «şopârle»); cunoaştem amândoi intelectuali de primă mână care, fiind de părere că orice se poate spune astăzi la noi, cu condiţia unei încifrări stilistice sau culturale, produc pagini la limita inteligibilului şi-şi limitează publicul la un număr de oameni pe care-i numeri pe degete.” p. 96.

xxix v. pe larg Disidenţă, în Stéphane Courtois (coord.), Dicţionarul comunismului, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pp. 224-230.


xxx Ibidem.