sâmbătă, 1 februarie 2014

Paul Goma sau dreptul la memorie

PARADIGME BASARABENE, ”CONFESIUNI”, nr. 13, ian. 2014





Această carte nu a fost scrisă...
Nu: Cartea de faţă nu va fi scrisă...
Corectez: această carte nu va fi încheiată nicicând.
(Paul Goma, Basarabia, Editura Flux, Chişinău, 2003, motto)


Paul Goma sau dreptul la memorie
În august 2010 treceam pentru a doua oară în viaţa mea Prutul – prima dată se întâmplase în 1994! – pentru a ajunge împreună cu Viorel Ilişoi şi cu alţii (prieteni, rude, recent cunoscuţi), după o oprire în Chişinău, la Mana, în ţinutul Orheiului. Duceam în portbagajul maşinii ce ne transporta o sumă de cărţi ale lui Paul Goma, tot ceea ce putusem strânge cu atâta migală în ultimii ani. Între titluri, Basarabia. În vama moldovenească, la Albiţa-Leuşeni, zărite de la distanţă uniformele după moda sovietelor, cu şepcile imense, cam penibile, cam hilare, ne-au dat fiori. Nu eram noi chiar nevricoşi, nitam-nisam, dar ştiam ce avem în „paporniţe”. Zvonurile şi discuţiile recente cu prietenii basarabeni lucraseră asupra stării noastre. În urma tragicelor întâmplări din aprilie 2009, de la Chişinău, condiţiile de la vama româno-moldoveană (re)căpătaseră ceva din aerul stalinist al frăţietăţii socialiste, marca Voronin. Cele mai periculoase obiecte erau „înscrisurile”. Prezenţa de spirit a lui Viorel Ilişoi ne-a salvat, am scăpat ieftin, plătind vamă doar un teanc de cărţi...
Norocul a făcut că printre exemplarele răzleţe aflate deasupra bagajelor noastre vameşul a dat peste Basarabia. „Paul Goma? Şine-i ăsta?” Cel mai mare scriitor român basarabean, strig eu, fără nicio prezenţă de prevedere, prin geamul deschis al portierei... „Şie?... nu iegzistă, n-am auzât în viaţa mea di el! Păi dacă ista, cum ai zâs că-l cheamă?, îi şel mai mari, atunşi Vieru cum îi?” În timp ce gesticula, deschide cartea chiar la prima pagină şi vede: O Zi din Viaţa unui Afgan din Basarabia... Ei, şi atunci se întoarce spre Viorel, care-i era chiar pe mâna stângă, şi-l întreabă: „Da’ ştii mata ce-s afganii?” Cum să nu!, exclamă Viorel, parcă venindu-i apa la moară, şi începe să sporovăiască. Vameşul cu alură sovietică se destinde, simţindu-se pe terenul său, căci omul fusese unul dintre „afgani”. Cere un exemplar, aşa, că prea e frumos şi neobişnuit să scrie Basarabia pe o carte, apoi încă unul pentru nu ştiu cine, apoi încă şi mai multe, pentru copiii de la şcoală, zicea el...
Dacă „bomba” Goma a fost dezamorsată atunci pe frontieră, se datorează romanului Basarabia. Diversele titluri semnate de Paul Goma, apărute la edituri din România şi din Basarabia, au ajuns în mare parte la Mana, unde nu prea are cine să le citească. Biblioteca şcolii era într-o stare deplorabilă, satul este mic şi destul de îmbătrânit. Sărac. Nimeni nu are interes să-l resuscite cultural, măcar în sensul dascălilor şi preoţilor din vechime. Nici intelectualitatea sătească, nici instituţiile statului, nici rudele scriitorului. În ograda casei cu calidorul imortalizat de Goma în romanul Din calidor, s-au aciuat nişte oameni care nu prea au habar ce-i cu Goma. Dar care aşteptau ceva recompense pentru „povara” de a locui în casa-şcoală ridicată din râvna pentru alfabetizarea şi culturalizarea ţăranilor şi cu mâinile lor de către învăţătorii Eufimie şi Maria Goma. Casa nici nu mai arată ca în fotografiile ce-i înfăţişează pe cei trei membri ai familiei Goma, prin 1936-1937.
Dar dacă un vameş „afgan” de la punctul de trecere Albiţa-Leuşeni nu ştia cine este Paul Goma, intelectualii, scriitorii, oamenii politici, primarul Chişinăului, guvernanţii şi preşedintele Republicii ştiu. Şi parcă îşi dau silinţa ca să nu facă nimic pentru a se onora în primul rând pe ei, ca români, arătându-i respect românului basarabean Goma. Şi parcă îşi dau silinţa să împiedice orice iniţiativă de a-l „recupera” pe Paul Goma, ca om şi scriitor, în vederea unei percepţii cu discernământ a realităţii din care au ieşit (şi am ieşit cu toţii) fără să fi scăpat întregi. Într-o concordanţă păguboasă cu paradigma românească a fiinţei comunizate, reeducate. Măcar aici n-ar fi trebuit să-şi imite fraţii. La Bucureşti se construieşte o nouă societate (postcomunistă o numesc ei, constructorii) pe structura şi cu toate debilităţile ideologice comuniste, la care au contribuit şi contribuie nu doar eşaloanele superioare şi tânăra gardă ale Partidului şi ale Securităţii, de atunci (acum „bunicuţe”) şi de azi, ci şi intelectualii (să-i numim astfel, generic, pe toţi cei care au avut şi au într-un fel sau altul legătură cu instituţionalizarea şi întreţinerea culturii, „rezistente” sau ba, şi cu doctrinizarea societăţii civile postdecembriste).
La Chişinău, reeducaţii, dislocaţii din propria cultură-istorie-identitate, şi ceea ce putem numi, tot generic, comuniştii (de ieri şi de azi, cu apostila: sovietiştii, reeducatorii), păreau că trag unii hăis, alţii cea. Ciudăţenia este că trăgeau şi trag la aceeaşi căruţă, spre dezastrul omului. Semnarea Acordului de la Vilnius în noiembrie 2013 a pompat o gură de oxigen vital în conştiinţele obosite din Basarabia. Noi toţi ştim, puţini recunoaştem: bătăliile adevărate se dau în noi, cu noi înşine, cu spaimele ce ne cotropesc de câte ori adevărul ne încearcă. Spaime întreţinute în trecut cu o imensă maşinărie represivă, nu doar propagandistică, azi prin intermediul unei sperietori numite corectitudine politică, hrănită şi hrănitoare la rândul ei de şi pentru grupuri de interese dintre cele mai diverse şi mai greu de alăturat domenii.
Paul Goma a fost şi este un om liber, care s-a luptat mereu cu sine pentru a se dedica celorlalţi. Paul Goma este scriitor, deci rosteşte adevărul aşa cum îl află, aşa cum îl trăieşte, cum îl ţine talentul, după cum ne arată chiar rectilinia vieţii sale. Paul Goma nu este istoric, el scrie roman, memorialistică, jurnal, eseu. Curajoşii care-l etichetează cu sentinţe ideologice nu i-au citit cărţile sau nu le-au citit cu atenţie, fără prejudecăţi preluate din sentinţele altora. Dacă ar fi făcut-o, ar fi văzut că şi Paul Goma este om, scriitor, are drepturi, are dreptul la memorie şi la comemorarea alor lui. Se poate discuta critic despre oricine şi despre orice. Inclusiv despre Paul Goma. Dar să închizi gura cuiva şi să-i distrugi imaginea cu „argumentele” altora este inadmisibil de acceptat pentru o fiinţă integră.
De pe un mal pe altul al Prutului, consemnul este ca Paul Goma să rămână în margine. Dovadă că până în ianuarie 2014 scriitorul n-a ajuns încă să-şi revadă Mana originii sale. În ciuda eforturilor unor oameni ca Andrei Ţurcanu. Cu o floare nu se face primăvară, spune o veche vorbă românească. Nimic mai adevărat. Atâta vreme cât mugurii nu înfloresc de spaima iernii, nu vom afla niciodată cum să scăpăm de reacţiile iraţionale sau deliberat-interesate ale altora, pe care le interiorizăm de parcă ar fi convingeri intime.
Însă, cu un mare scriitor, cu o mare conştiinţă cum este Paul Goma, românii de ambele maluri, eliberaţi din corsetul ideologic în 1989, s-ar fi putut înhăma la căruţa şchioapătă a redobândirii de sine.
21 iunie
Solstiţiul de vară.
Sper să pun pe hârtie suficiente informaţii despre pământul acela; despre pământul nostru: al Afgan’ului şi al meu: Basarabia.
Înainte de a ne afla faţă-n faţă.” (Paul Goma, Basarabia, Editura Flux, Chişinău, 2003, p. 101)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu