miercuri, 7 mai 2014

„durere de Basarabie”



revista „Confesiuni”, mai 2014


Basarabia – povestea patriei furate

Paul Goma, Basarabia, Editura Flux, Chișinău, 2003, 192 p.

„Oamenii au dureri de cap, de spate, de burtă, de inimă. Eu – printre alții – am durere de Basarabie”.
Unul din láitmotivele romanului istoric Basarabia (îl putem numi astfel, conștienți de replica potențială a criticului literar sau a autorului!) este aşteptata întâlnire cu personajul misterios (și ficțional, dar nu întrutotul) care i-ar permite naratorului să scrie virtuala „O Zi din Viața Unui Afgan din Basarabia”. Această recurență, ca și temele centrale (istorice) ale cărții, la rândul lor recurente în opera lui Paul Goma, ne permite să devenim empatici cu tot ceea ce înseamnă suferință și nedreptate în istorie. Ce este afgan-ul? Un fost soldat (basarabean) în Afganistan. Un pretext: „Sper să pun pe hârtie suficiente informații despre pământul acela; despre pământul nostru: al Afgan’ului și al meu: Basarabia. Înainte de a ne afla față-n față.” În final ajunge (putem da frâu interpretărilor) o întrebare în așteptarea răspunsului, dar nu în această carte ce „rămâne așa, neterminată” și care „nu e prima – e ultima”, ci în următoarea. Deoarece ultima carte scrisă conține întotdeauna în ea promisiunea următoarei povești.
Ce este Basarabia lui Goma? Un jurnal (primul capitol începe la 12 iunie, ultimul poartă data 29 iunie 2001 – ziua onomastică a autorului, Sfinții Petru și Pavel)? „Consemnările” nu sunt zilnice. Autoficțiune? Memorialistică? Niciunul din aceste genuri nu-i poate fi aplicat pur și simplu. Rarele delimitări jurnaliere îl ajută pe scriitor să-și sublinieze opțiunea pentru principiul cronologic în prezentarea și înțelegerea istoriei. Metoda persuasivă (repetabilitatea pe care au criticat-o atât de neprofesionist unii critici literari și nu puțini necunoscători ai personajului istoric și ai scrierilor lui Goma!) este în realitate una didactică. Ea are ca scop fixarea în conștiința cititorului a unor evenimente istorice în desfășurarea lor cronologică, elementară pentru orice discurs onest. Fără stăpânirea unei corecte cronologii, un individ și o comunitate nu pot avea memorie (corectă). Istoria lor poate fi trunchiată cu ușurință, manipulată. Pare banal, însă chiar istoria ne tot arată că ieșirea, sau inversările, din cronologie cauzează neînțelegeri, abuzuri, ilegalități, permite „autocronia” (istoria începe odată cu faptele celui care scrie/vorbeşte, cu nedreptățile suferite de el şi de ai lui).
Secvenţele (capitolele) zilnice ale cărţii sunt false notaţii jurnaliere, altfel spus, nu sunt decât datele zilelor în care Goma a făcut însemnări cu caracter istoric, cultural, moral, într-un covârşitor stil literar, impregnat de expresii recognoscibile pentru ceea ce numim stilul Goma: „rezistenți în patru labe”, „totalimea intelectualiștei comuniste”, „cucui evenimențial”, „oligofrenetic” ş.a.m.d.
Pseudojurnalul a fost deliberat structurat ca un roman. Profuziunea de informaţie istorică este, paradoxal la prima vedere, tocmai aceea care garantează valabilitatea cărții şi peste o sută de ani. Tehnica recurenţei expresive sau tematice este, iarăşi, unul din atuurile scrierilor şi scriiturii lui Goma, într-o lume globaliza(n)tă ce respinge tot mai vizibil ficţionalizările pe bandă, în timp ce extremele şi fundamentalismele de tot felul îşi fac de cap la modul cel mai real cu putinţă. Este o calitate a scrisului gomic, constatată şi apreciată de critici străini şi români (din exil), înainte de 1989, când lui Goma, „lipsit de talent” în România (apud Securitate&colaboratorii ei), îi apăruseră în Occident, înainte de a fi obligat să se refugieze politic (20 nov. 1977), trei romane în traducere, din cele cinci scrise în patria concentraționară. Erau periculoase din punctul de vedere al Cenzurii ideologice (dar şi pentru mulţi cobreslaşi neinteresaţi de tulburarea apelor în care pescuiau fără să aibă competitori): Ostinato (1971, Suhrkamp, Gallimard), Uşa noastră cea de toate zilele (1972, Suhrkamp), Gherla (1976, Gallimard), În cerc (dec. 1977, Gallimard), Gardă inversă (1979, Gallimard).
Excursurile istorice, marile paranteze-digresiuni à la Goma sunt cele ce reţin cu adevărat atenţia cititorului asupra paginii. De la evenimente istorice precum răpirea Basarabiei în 1812 sau pactul sovieto-german de la 23 august 1939 (pe care, pe bună dreptate, insistă să îl numească Stalin-Hitler şi nu Molotov-Ribbentrop!), până la analize antropologice, etnografice şi etnolingvistice aşezate în contextul lor istoric originar, de la explicaţii precum diferenţa de natură dintre ocupantul ţarist (în Basarabia) şi cel austriac (în Transilvania şi Bucovina de Nord), până la configurarea unei etici a dezbaterii temei reeducării („Catedrala Suferinţei Românilor: Piteşti”) sau la demontarea diversiunii sovietice transnistrene, Goma ni se relevă drept un scriitor deplin, în sensul unei vaste culturi istorice și umaniste. Nu întâmplător, a intrat în istoria-istorie ca apărător al drepturilor omului.
Când iese din paranteza excursului istoric, îşi „permite” şi câte o legitimă confesare: „De ce mă încăpăţânez să scriu «numai despre Basarabia»?
Dar nu scriu numai despre Basarabia!
Scriu şi despre Basarabia – e normal, nu? (…) La urma urmei, eu nu am altă ţară decât Basarabia cea care nu mai există decât în cărţile mele.
Din Basarabia am fugit de răul Ruşilor; din România am fost silit să plec de răul Românilor; în Franţa nu am cerut naturalizarea (…), aşadar mă mulţumesc cu ce am şi cu ceea ce nu-mi mai poate nimeni lua: limba română”.
Prozatorul este conştient de pericolul ca textul lui să pară „rebarbativ”, din două motive: 1. „autorul de mine nu intră direct în acţiune”, 2. „bag în proza mea prea multă istorie, ceea ce o face didactică” şi „acceptă” că este „pliticos prin nehotărârea de a-i da cititorului (sau unui personaj), în sfârşit, cu halba-n cap, vorba schiţei lui Caragiale” (se alintă, eu nu îl cred, tocmai pentru că îmi place ceea ce citesc!). După cum ne-am aştepta, Goma ne furnizează şi explicaţia (nu justificarea!) atitudinii sale „târcolitoare”, o fericită meteahnă pe care nu vrem să o luăm în serios, altfel ne-am recunoaşte neajunsurile şi laşităţile (iar eu, aici, chiar îmi asum, conform lecţiei Goma, ceea ce au făcut rău înaintaşii mei): „Îmi asum toate aceste grave păcate împotriva artei-scriitorului-la-român… Nu mă voi justifica, explicând că trebuia ca cineva să le dea ne-Românilor câteva noţiuni de Istorie a Românilor, ba chiar şi Românilor noştri dragi ceva elemente din Istoria, cică a lor: şi nici nu voi afirma că ne-Românii ard de nerăbdare să afle – din Istoria Românilor – şi altceva decât Dracula-Comăneci-Ceauşescu-Hagi.
Spun: e prea târziu ca să mă cuminţesc, să scriu curat. (…)
Nimic mai firesc, mai omenesc: să vrei altfel, să corectezi aceasta, să propui cealaltă, mai-bună – prin:  şi dacă…?”.
Atâta vreme cât Goma nu ne rămâne dator, de ce i-am refuza dreptul, pe care și l-a câștigat singur, pe merit, de a scrie această carte-roman „fără cauză vizibilă, pipăibilă, naturală, fără materie («obiectivă»), fără… bază. Doar prin contaminare cu o presupusă poveste a vieții unui om”?
Din nefericire pentru cultura noastră, cărțile lui Paul Goma sunt mai mult respinse și amânate (tiraje mici, rău distribuite, cărți al căror autor nu beneficiază de reclama editurilor, titluri dosite, atunci când nu sunt topite… etc. etc.) decât citite, din motive pe care le vom afla numai dacă le citim.