sâmbătă, 15 noiembrie 2014

să fim un pic mai „nemți” și mai „protestanți”


Anul 2014, un altfel de 1866

Cu 148 de ani în urmă, câțiva oameni luminați ai acestui popor, blamat și afundat în prejudecăți istorice nu atât de alții, cât de micimea și neisprăvile propriilor lideri, au hotărât să rupă pisica în două, să taie răul de la rădăcină și să aducă la conducerea politică și simbolică a țării un principe străin. Străin cu totul de aceste pământuri. Devenit regele României, Carol I din Dinastia de Hohenzollern Sigmaringen, acesta a învățat cum să devină român ținându-se departe de bolile pământești ale locului, a învățat cum să rămână demn într-o mare de umori cu ștaif de principii, de lupte intestine mascate în jocuri politice, de manevre corupte ascunse în legalitatea mediului de afaceri etc. etc. Primul rege al românilor, un german get-beget, a înfăptuit adevărata unire a Țărilor Române, le-a adus independența, a făcut ca România să însemne ceva în Europa.
În AD 2014, ne aflăm în mijlocul unui ocean învolburat, cu vasul înghițit de ape, încercând să ne salvăm dând haotic din mâini (și mai ales din gură, motiv pentru care nu zărim malul!).
Istoria ne-a arătat de atâtea ori, chiar luând ca etalon acești ultimi 150 de ani, cât de slabi suntem, ca oameni, ca români, cetățeni indiferent de etnie ai acestei țări.
Nu încerc să sugerez că Johannis ar fi Carol. El nu vine din „neagra străinătate” ca să ne dea lecții, ci dintre noi. Dacă există vreo similitudine între cei doi ea ține de sonoritatea germană a numelui și de limba maternă. Presupunând că limba maternă a lui Klaus Johannis este germana. Sau dialectul săsesc.
Ce vreau să spun este că trăim un moment crucial de derută politică și de mizerie morală ca exact acum 148 de ani și din „oferta” electorală Johannis pare să fie exact sămânța de alteritate care ne-ar putea ajuta să înțelegem, pe fiecare în funcție de capacitățile și nevoile noastre, ce înseamnă acel strop de pace - socială, sufletească - de care oricine are nevoie din când în când, mai ales o națiune, pentru a-și lua seama. Să mai uităm de românism, de maghiarism, de secuism, chiar de rromanism. Să mai uităm de discriminări, inclusiv de cele pozitive. Să ne mai gândim și la noi toți, ca întreg. Și mai ales fiecare să se gândească la sine, ca individ. La drepturile și la responsabilitățile sale.
Mă refer atât la abilitățile persoanei Klaus Johannis, care a demonstrat ca primar al Sibiului că vrea și știe să facă treabă, dar și la semnificația alegerii sale. La bruma de încredere pe care o inspiră Europei și acelor români care s-au săturat de ei înșiși.
Este de mirare, este stupefiant că nu ne-am sastisit de atâta mizerie morală, de atâta traumă a conștiințelor, cu toată încărcătura lor de minciună, dezinformare, manipulare, corupție la toate nivelurile sociale, administrativ-politice, umane.
Niciodată n-am votat cu încântare, cu siguranță. N-o să votez nici mâine altfel. Mereu am rezerve. Dar ele țin de acea limită a circumspecției care-mi permite să nu mi se estompeze simțul critic. Pentru că nu sunt naivă. Și Johannis vine pe o susținere politică, are în spate o coaliție. Nu poți fi singur în politică, nici măcar în cea cu partid-stat. Însă omul cu acest nume este altfel. Dacă în România corupția este un sport transpartinic, trebuie să învățăm să avem încredere în oameni, în indivizi, pentru a începe să construim de undeva, dintr-un punct. Cu speranța că într-o bună zi vom avea și adevărate platforme politice, susținute pe platforme ideologice bine definite. Dar întotdeauna contează omul. Omul trebuie să facă partidul, nu invers.
Cred că este momentul în care putem ceda mental și sufletește ispitei de a crede într-o promisiune. O promisiune neinfestată de fals. Ci adunată strop cu strop dintr-o prestație publică timidă, fâstâcită, stingherită până mai ieri, dar care a fost în permanență acolo. Este o promisiune la care majoritatea electoratului nostru nu prea are acces. Pentru că am fost dezobișnuiți să ne purtăm firesc, să gândim înainte de a deschide gura. De 25 de ani se continuă cu instrumente upgradate reeducarea noastră. Explicația este simplă: cei care au deținut puterea înainte de 1989 și-au consolidat-o după 1990.
Este greu să îți cultivi discernământul dacă ai fost terorizat 45 de ani înainte și 25 de ani după 1989 să nu îl ai. E nevoie de un studiu antropo-socio-istoric pentru a vedea cine și de ce are un discernământ scăzut în România. Dar și pentru a vedea cine sunt responsabilii pentru această stare de lucruri. Nu este suficient să ne bălăcărim la fiecare 4 sau 5 ani, să ne ridicăm fustele în cap, să ne spălăm rufele în public. Ci avem nevoie să învățăm să nu mai aruncăm în fața porții gunoiul strâns din propria ogradă. Fiecare să-și ardă gunoiul, din curte și din sine, la el în casă. Și să gândească de două ori înainte de a-i face rău vecinului. Gândind de două ori mai mult decât o facem de obicei, poate vom ajunge să fim mai neleneși, mai nemincinoși, mai necorupți.
Nu doar Iliescu, Băsescu, Vadim, Ponta, Năstase etc. etc. sunt vinovați pentru răul din România, ci și noi. Noi toți, fiecare am fost corupți în felul nostru.
Dacă va ajunge președinte, Klaus Johannis nu va decreta ca de a doua zi să curgă lapte și miere pe Dâmbovița. Va avea datorii politice de plătit (înțeleg că așa se face politica de când lumea și peste tot). Dar sper că va păstra promisiunea din felul lui de a fi: mai grav, mai reținut în reacții, mai circumspect, cu mai mult bun simț decât am văzut la oricare dintre candidații la președinție, mai pus pe treabă. Nu, nu cred că vom trăi în rai, începând de săptămâna viitoare, dacă Johannis câștigă alegerile. Dar am dreptul să sper la mai puțină confruntare balcanică în spațiul public și la mai multe dezbateri în folosul poporului în Guvern și în Parlament. La mai multă decență și muncă, în general.
M-am săturat de minciuni, și de rânjete, și de hăhăieli, și de înjurături despre legalitate și democrație. E timpul să încercăm să practicăm statul de drept, la 25 de ani după o revoluție, fie ea și „furată”.
Indiferent de originea etnică, religie, vârstă sau sex, românii au nevoie să fie un pic mai „nemți” și mai „protestanți”, altfel o să ajungem să trăim izolați, înjurând Europa că nu ne iubește, în casele noastre cu turle aurite sau cu stâlpi brâncovenești, în jurul cărora vom construi ziduri de apărare, mai mult sau mai puțin vizibile, din propriul gunoi.

marți, 11 noiembrie 2014

traversarea memoriei

 
Limba română și limitele minimei rezistențe 


Așteptam recent în holul Teatrului Național din București să intru la spectacolul Copiii foametei, jucat de trupa Teatrului Național din Chișinău, și am asistat, fără voia mea, la o discuție. Câteva doamne vorbeau românește. Nu am înțeles despre ce, eram preocupată de propria stare, indusă de iminenta începere a spectacolului. Aveam așteptări contradictorii, deoarece îngrijisem textul cărții-suport, o carte care a bulversat cugete călite-n studiul istoriei recente. Câțiva cunoscuți mi-au destăinuit că nu au fost în stare să o citească după ce au parcurs câteva pagini.
La un moment dat, grupul doamnelor s-a disipat și au rămas numai două, care au rupt-o imediat pe rusește. Probabil făceau parte din staff-ul Teatrului de la Chișinău și s-au simțit mai confortabil comunicând în rusă.
Nu este prima oară când asist la o astfel de scenă. Am descifrat de-a lungul ultimilor ani, cu mijloacele istoricului obișnuit să pună întrebări și să caute răspunsuri, cauzele acestei situații. Mirarea mea este bine surprinsă în articolul Ioanei Revnic: Ce limbă se vorbește la Chișinău?, o perspectivă lămuritoare asupra unei cărți tot cu titlu interogativ: Limba română „între paranteze”?, a cărei autoare este Eugenia Bojoga.
Neavând loc aici pentru a insista pe cauze, să adăstăm puțin asupra situației actuale. Scrie Ioana Revnic: „În privinţa popularităţii limbii române printre tineri, nu împărtăşesc optimismul autoarei. Rezerva mea se bazează, ce-i drept, pe observaţii empirice. Una dintre acestea datează din septembrie, anul trecut. O transcriu aici, dintr-un carnet pe care-l port mereu asupra mea: O imagine care nu-mi iese din minte de atunci e aceea a unor liceeni încolonaţi care traversează, în prima lor zi de şcoală, Aleea Clasicilor. Sunt însoţiţi de o profesoară teribil de atrăgătoare. Au în mâini buchete de flori. Merg şi eu, în rând cu ei, preţ de câteva minute. Îi ascult cum vorbesc unii cu ceilalţi în... ruseşte, iar cu profesoara lor – aşijderea (Chişinău, 1 septembrie 2013).” 
Mi s-a întâmplat, nu o dată, să fiu în aceleași împrejurări cu români de pe ambele maluri ale Prutului. Cu istorici, scriitori, deci oameni ai cuvântului. Prima oară am fost șocată să constat că, în timp ce vorbeam toți românește, cei din Basarabia continuau brusc între ei în rusește. După ce a trecut senzația de disconfort, m-am întrebat de ce reacționează ei astfel. De ce nu-și dau seama cât este de nefiresc, cu atât mai mult cu cât nu era niciun rus în grup. (S-a întâmplat odată ca singura neromâncă din grup să fie Tatiana Pokivailova, dar dumneaei știe românește, înțelege tot, mai mult, se descurcă prin București mai bine decât un taximetrist!) Răspunsul nu a venit chiar pe loc.
Explicația mea este valabilă pentru generațiile trecute de 20 de ani. Basarabenii plecați la școală, mai ales cei plecați la studii superioare, nevoiți să se rupă, uneori definitiv, de spațiul izolat al limbii materne (în special zonele rurale, care au conservat cel mai bine limba română ca organism viu), se simțeau siguri pe ei în limba oficială, în ceea ce putem numi fără rezerve limba ocupantului. În primul rând, pentru că fără limba rusă nu puteau accede nici măcar în „funcția” de vânzători de aprozar, la Chișinău, la Bălți sau în oricare alt oraș/orășel. Poate că în sate, mai ales în cele majoritar românești, situația era sensibil diferită. În sensul că vecinii nu vorbeau între ei rusește, pentru a-și vinde/ cumpăra un kg de zahăr. Dar peste tot în „imperiu”, oamenii aveau nevoie de limba ocupantului pentru a deveni medici, ingineri, profesori, mecanizatori, bucătărese, activiști etc. Adică pentru a se integra în societatea sovietică, pentru a avea dreptul să viseze la stagii de specializare sau la locuri de muncă mai bune la Moscova sau aiurea. Într-un atare context politic, rusa a fost limba de integrare, limba funcționării profesionale sau a supraviețuirii biologice. Poate că mulți oameni au sacrificat visuri, dar au supraviețuit, unii s-au căpătuit.
În al doilea rând, pentru că nici în spațiul basarabean sovietizat nu a existat sau nu a prins rădăcini o cultură a rezistenței/disidenței, basarabenii fiind loviți ciclic de valuri de represiune/deznaționalizare. Din fericire, a supraviețuit o rezistență tăcută, la nivelul conservării minimei identități. Și nu datorită acestei pături de generații succesive de instruiți cu studii medii și superioare. Excepțiile nu fac decât să confirme de ce azi o parte a românilor basarabeni este adepta moldovenismului, o alta a românismului. Sunt cele două fețe ale talerului, ale dedublării, ale dublugândirii, ale schizoidiei unei comunități supuse nu doar raptului teritorial, ci și tâlhăriilor, dislocărilor, siluirii conștiințelor, deportărilor și crimelor ideologice timp de peste 150 de ani. A rezultat un profil psiho-moral ce poartă în sine atât morbul autodistrugerii (asumarea de voie-de nevoie a limbii și culturii ruse cu tot ce a putut însemna mai ales în comunism), cât și sămânța renașterii (o conștiință mai mult sau mai puțin evidențiată a identității originare de limbă și istorie).
Este nefiresc și lipsit de empatie să îi „judecăm” pe românii basarabeni prin aplicarea unor etichete reducționiste. Începând din 1990, cataracta politică de care a suferit „patria mamă” (găoșenia morală a liderilor, gaura dintr-o conștiință românească la rândul ei traumatizată, dar și vinovată prin raportare la românii din Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța) n-a făcut decât să încurajeze delimitarea netă a celor două tabere. Desigur, într-un context geopolitic și internațional favorabil diverselor rupturi și replieri. Am devenit spectatori (puțini între noi sunt cei cu temele făcute) în fața unui produs al reeducării staliniste/sovietice pe termen lung și la un nivel covârșitor: Republica Moldova-limba moldovenească-moldovenismul. Asistăm, se pare, împăcați, la nașterea unei pretinse noi națiuni, asumând după nevoi și interese himera UE. În condițiile în care cetățenii acestei republici nu au conștiința unei identități legitime, discursul diplomatic nu face decât să servească interese politice (la nivel local) și strategice (la nivel euroatlantic).
Oamenii, în general, sunt deformați prin educație /sic/ să distingă dihotomic între alb și negru. Între Uniunea Sovietică și... Uniunea Europeană (se pare că numai așa, unite, statele acelei părți mai civilizate a Europei se pot opune fostei-actuale URSS, care, în realitate, își face de cap). Nimeni nu vrea să-și asume riscul normalității. Nostalgicii comunismului privesc cu jind înapoi, spre Moscova. Toată lumea bună vrea în UE − unii trecând prin România, alții sărind-o. Dar nimeni nu îndrăznește cu adevărat să ia taurul de coarne, să aducă înapoi boii dinaintea carului, unde le este locul. De aceea, o idee a Ioanei Revnic, pe urmele Eugeniei Bojoga (neîntâmplător, cred, nepoata lingvistului Eugen Coșeriu!), merită întreaga atenție: „Limba moldovenească nu este un construct lingvistic, ci unul politic şi ideologic, care serveşte cultivării – în Basarabia – a unei conştiinţe identitare diferite de cea românească.”
Nu-i vorba că oamenii, în general, nu percep nuanțele, ci că, în ciuda faptului că le percep, se lasă duși de val(uri).
Nu am apucat să citesc Limba română „între paranteze”?, dar mi-aș permite să mă las atinsă de optimism, măcar în timp ce scriu acest text. În seara zilei de 13 septembrie, am avut parte, pe scena Naționalului bucureștean, de impresionanta punere în scenă a spectacolului după volumul de mărturii culese de Alexei Vakulovski, În gura foametei. Mărturii ale supraviețuitorilor, apărut în primă ediție la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului din București, în 2011. Că am fost uimită, este nevrednic spus. Am fost zguduită de felul în care regizoarea Luminița Țâcu a surprins esențele unui text eminamente oral, confesiv, devoalând o realitate violentă, la limita neverosimilului, cu un minimalism scenic compensat cu asupra de măsură de o prezență umană pe care aproape că aș comite un sacrilegiu dacă aș încerca să o descriu. Acest spectacol trebuie văzut, pentru că se trăiește. Nu mică mi-a fost surpriza când am recunoscut în replicile actorilor chiar și expresii de-ale mele, selectate din Cuvântul introductiv. Ce am trăit acolo timp de o oră și patruzeci de minute a surprins foarte potrivit, la cald, colega mea, Cristina Diac, pe pagina ei de facebook: „cred că am văzut cea mai inteligentă, emoționantă și decentă reprezentare artistică a unui subiect ținând de trecutul traumatic. Regizor inteligent, actori excelenți, cu dicție impecabilă, care au înțeles ce joacă. Sper ca meritele lor să fie arătate în cronicile de specialitate. Bravo lor. Păcat că nu se va mai juca la București, ar merita pe deplin.”
Optimismul meu se datorează celor nouă actori de la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău: Doriana Zubcu-Mărginean, Snejana Puică, Iurie Focșa, Iurie Radu, Draga-Dumitrița Dumi, Leo Rudenco, Diana Decuseară, Ghenadie Gâlcă, Alexandru Pleșca. Felicitări merită și Petru Hadârcă, directorul Teatrului Național din Chișinău.
Cum nimic nu este întâmplător în viață, ca și în istorie, datorăm spectacolul unui om care și-a apărat cu demnitate identitatea și vocația de profesor, renunțând la privilegiile oferite de regimul totalitar. Un profesor de limba și literatura română care a ales să trăiască în satul natal, Antonești, unde a educat în limba română multe generații de copii, alături de soția sa, Sofia, tot profesoară de limba română.
Dacă pe 2 octombrie a fost ziua lui Paul Goma (La mulți ani!), autor al fabulosului roman despre basarabeni și Basarabia, Din calidor, pe 3 octombrie ar fi fost ziua de naștere a autorului cărții-mărturie despre foametea organizată de Moscova cu scopul exterminării basarabenilor, în 1946-1947.
Dumnezeu să te odihnească în pace, Alexei Vakulovski!
text apărut în revista „Confesiuni”, oct. 2014