joi, 17 decembrie 2015

despre cum trecem oamenii la index în democrație

Nu aș vrea să se încheie anul 2015 fără să spun câteva cuvinte despre o carte și un autor care, nu se știe exact din ce raționamente și interese, au fost puși (carte&autor) la index.

„sindromul tragic al neseriozității colective”

Radu Portocală, Un președinte împotriva României (Blogograme), Editura Cartier, Chișinău, 2015, 150 p.

...Cartea care a provocat la ultimul Gaudeamus fierea unui personaj masculin, aflat în standul editurii. Nu știu cine este, știu doar că editura nu s-a delimitat până acum de el, dimpotrivă, a continuat să jignească fiecare cumpărător care a întrebat de carte. Cu mine a avut un „dialog” mai amplu. Mă duc la stand, mă uit pe mese, pe pereți, nu văd nicăieri vreo copertă cu numele lui Radu Portocală. Firesc, întreb: Fiți amabil, cartea lui RP? Îmi răspunde întâi printr-o privire directă și oarecum uimită, se uită spre altcineva, care se uită înspre sub-o masă. Asta era vineri (20 noiembrie 2015), cu o zi înainte se petrecuse ceva asemănător cu Dna Ana Țuțuianu. Dimineața mă rugase o prietenă de la Paris să caut cartea pentru că se aude (deja!) că nu e la vedere și este sabotată de editură. Exact așa era! Domnul X îmi întinde în scârbă un exemplar, întreb cât costă și mai întreb: De ce nu o expuneți? Puteam să trec fără să o cumpăr, după ce am căutat-o din priviri? Moment în care (de-abia aștepta!) începe să ridice tonul: Dar ce doamnă, eu vă spun Dvs. ce să faceți, fac ce vreau, afișez ce vreau. Îi spun că nu are nicio cădere să îmi spună ce să fac, de vreme ce el vinde cărți, nu eu, deci datoria lui de editor (sau de ce este) îi impune să se poarte frumos cu clienții. Urmează un torent de invective: Dar, ce, ăsta e scriitor! Ăsta e evenimentul zilei, e ziarist, cum își permite el să își bată joc de tot ce are mai de preț cultura română, de Pleșu, de Patapievici... Numele astea două le-a pronunțat. Eu nu afișez cozi de topor. „Si dă-i si luptă”... Stupefiată, îi răspund (e un fel de a spune, el controla tot, iar colegii de stand tăceau mâlc, parcă se înălța în timp ce vitupera): Domnule, dar nu pricep de ce l-ați publicat (repet, credeam că e editor), dacă e răul pe pământ! Răspuns de o sută de puncte: Păi, dacă și-a plătit cartea... Nici acum nu știu situația exactă. Dar i-am spus: I-ați luat banii și acum îl îngropați!? Cum vă permiteți să vorbiți astfel despre Radu Portocală, un om integru, un om cult, rasat. Eram oripilată de ceea ce mi se întâmpla. I-am întins 25 de lei (nu vreau să trec peste acest detaliu: cartea – de format mic şi cu pagini puţine – are un preţ oripilant de piperat!), mi-a dat rest 2 lei. L-am întrebat: Dar cartea nu este 22 de lei? Se uita la mine tâmp. Atunci, dați-mi restul corect: 3 lei! M-am adresat de foarte departe (așa simțeam) Dlui Galaicu-Păun (care chiar nu mă cunoștea? să admitem că nu, poate că nu am o figură demnă de reținut, mai ales în contextul „baricadei Goma”, pe care credeam că este și Dsa, măcar cu un deget):
– Domnule Galaicu-Păun, îmi permiteți să mă prezint... și m-am prezentat. A fost un soi de gest de frondă de-a-ndoaselea, în stilul meu: să nu se creadă că sunt fraieră, chiar dacă așa mă cred unii.  Pe Galaicu-Păun nu te poți supăra, are o figură de Isus. Dar revolta rămâne. Că nu a găsit de cuviință să spună nimic, în calitate de lector al cărții.
I-am mai spus personajului, repet – crezând că este membru al echipei Cartier (nu mai știu cine a spus că de fapt era distribuitorul, că este băsist!!???, și? asta presupune că el impune politica Editurii???): Domnule, aici, în dreapta Prutului, unora dintre noi încă ne mai pasă de libertatea de expresie.
Până la finalul târgului de carte, mai mulți cunoscuți mi-au spus că au întâmpinat același tip de piedică, unora li s-a oferit un răspuns în doi peri: că s-a epuizat, deși, în funcție de cine era la vânzare în clipa respectivă, cartea tot apărea de sub tejghea. Cât am stat „de vorbă” cu respectivul s-au vândut 4 exemplare, în afară de al meu. Oamenii veneau, întrebau, cartea era scoasă de sub obroc, plătită. Încât i-am comunicat indigestului ins: Dacă v-ați cunoaște interesul comercial, ați pune cartea pe masă. De când stau eu aici s-au vândut 5 exemplare din cartea lui Portocală și nici măcar un exemplar din alt titlu!
Să vedem: De ce este boicotat Radu Portocală? Simplu: pentru că oricâte texte de atitudine ai scrie și le-ai publica prin diverse locuri, efectul este aproape zero. Când le strângi între două coperte ele devin armă, împreună spun o poveste articulată, despre ceva sau cineva. Despre un individ, un grup de interese, despre o epocă. Strânse laolaltă pot fi citite și citate, dând seama nu doar de relevanța tematic-ideologică, dar și de rectitudinea autorului. Prin această carte, Radu Portocală devine persona non grata pentru comunitatea de interese și presiune care joacă, veghează și vânează la polul corectitudinii politice din România și nu numai. 
Vrei să îi găsești nod în papură, să exclami: Stai domne, că nu e el buricul pământului, că nu e chiar așa!? N-ai decât. Constituția e mama noastră a tuturor, de ce să fie pentru unii bună, pentru alții vitregă. Securismo-comunismul de tranziție a împărțit românii în trei categorii „politice” mai vizibile: 1. pesediști; 2. băsiști; 3. (ăia puțini) nici-pesediști, nici-băsiști. Cea de a treia categorie este respinsă cu vehemență de primele două, pentru care nu există decât alb sau negru, mă rog: roșu ori portocaliu. Manihesimul carpato-danubiano-marxist-leninist urlă prin toți plămânii în campaniile electorale: Votați răul cel mai mic! Or, vine unul ca Radu P. și spune (dându-și foc la valiză): Fraților, răul e rău și trebuie rupt! Și eu am spus asta și m-am umplut de bube, am devenit ciumată. Veți spune, stai domle, că mai sunt și liberalii, de exemplu. Sunt, la număr. Cele trei categorii, pe care le-am denumit simplificând, reprezintă tipuri de apucături (elegant spus: mentalități sau curente ideologice).
Ce deranjează cu adevărat din ce scrie RP în această carte? Nu sunt noutăți absolute, au mai scris și alții, inclusiv eu (motiv pentru care mă și regăsesc solidară cu Dsa), dar, insist, spusele sale concentrate într-o carte dobândesc greutate și vizibilitate.
Să vedem câteva exemple despre „Paradoxul Băsescu”:
„Îndoielnica lustrație”: „Lucrurile au mers atît de departe încât, când au fost făcute primele dezvăluiri, când au fost puse sub ochii publicului primele biografii scandaloase, reacția a fost pe măsura confuziei în care ne bălăceam: o clipă de indignare, apoi înțelegerea, iertarea și uitarea. În cele din urmă, o nouă respectabilitate a fost acordată celor cărora ar fi trebuit măcar să le fie întors spatele. România e mărinimoasă cu gunoaiele ei. După 20 de ani de imoralitate ridicată la rangul de sistem socio-politic, pare-se că va fi votată o lege edulcorată a lustrației. Firește, vestea stârnește entuziasmul, când, de fapt, n-ar trebui să provoace decât o întrebare: la ce bun după atâta vreme? Răul e făcut. Răul a cuprins societatea, care, chiar dacă mai discerne, nu mai reacționează. Orice revelație o lasă indiferentă pentru că s-a obișnuit cu lipsa de consecințe a revelațiilor. Lustrația – dacă va avea loc! – se va petrece în indiferența generală.”
Dar ea nu a avut loc, nu-i așa? Nici măcar cât să ne fie suflat un văl de praf în ochi!
„Dacă nu el, cine?...”:
„Această nenorocită întrebare, formulată cu o voce în care tremură lacrimile resemnării angoasate, s-a instalat de 15 ani în centrul așa-ziselor dezbateri politice românești. Și face ravagii. (...) ea subînțelege situația cea mai nedemocratică în care se poate găsi o țară: aceea de a nu avea niciodată alternative. (...) Dacă în lumea noastră politică varietatea specimenelor ar fi fost mai mare, dl Băsescu n-ar fi devenit niciodată președinte, iar adepții săi n-ar mai putea să șantajeze o țară întreagă cu încercarea de a-i demonstra unicitatea binefăcătoare. Asurzit de vocile care, împrejurul lui, scandează obsesional acest neadevăr, dl Băsescu a sfârșit prin a se lua drept Mesia. Confuzie jenantă, firește, dacă-i cercetăm bilanțul. Dar din care, la vremea cuvenită, se va ieși abil cu ajutorul altui slogan tocit: «A încercat, ar fi putut să reușească, dar nu l-au lăsat».”
Păi, nu? Păi, cam da! Și oare de cine amintește ipostaza de salvator al neamului? Nu de Ion Iliescu, apărându-ne de pericolul (inexistent) al extremei drepte (prin răposatul Vadim)?
„Periculoasa tăcere a arhivelor”:
„Adevărații conducători ai României sunt deținătorii memoriei. Aceia care, după 1990, au fărâmițat Securitatea în 9 servicii secrete (lamentabilul nostru record!), și-au împărțit arhivele și le-au pus sub obroc. Paznicii dosarelor. Cerberii trecutului.”
Or fi aceiași care în februarie 1989 îl supravegheau operativ pe autorul cărții de față, postați în fața blocului în care locuia, la... Paris!?
„Tot ei, în funcție de faptele pe care vor să le ascundă, stabilesc și limitele siguranței naționale, adică limitele neștiinței noastre”.
„Întâiul ignorant al țării”:
„La începutul lui 2005, aflându-se în vizită la Washington, dl Băsescu a lăcrimat în timp ce străbătea sălile Memorialului Victimelor Holocaustului. Era cam în perioada când nici nu se gândea să condamne comunismul (între altele, tocmai declarase că el personal o dusese bine pe vremea lui Ceaușescu!), și cerea fie cu inconștiență, fie cu neobrăzare să-i fie făcută proba nocivității acestui sistem suportabil pentru tagma din care el însuși provenea. Tot atunci, declarațiile pe care le-a făcut cu diverse ocazii îl arătau mai degrabă hotărât să condamne ceea ce fusese deja condamnat, adică dictatura antonesciană. (...) În realitate, cred că se poate spune că dlui Băsescu puțin îi pasă de toți cei pe care diverșii călăi ai secolului trecut – comuniști sau naziști – i-au torturat sau omorât. El a lăcrimat la Memorialul de la Washington tot așa cum a lăcrimat când s-a retras Stolojan din cursa electorală”.
„Referendum pentru ùmbrele președintelui”:
„Există anumite disocieri care nu pot fi făcute decât cu prețul unei contorsiuni morale numite în mod curent necinste. Dl Băsescu nu este o apariție spontană, singuratecă și fără genealogie în peisajul politic românesc. El are un trecut contestabil, s-a afirmat public în împrejurări contestabile și e înconjurat de prieteni contestabili. Își asumă oare cei care-l sprijină «necondiționat» întregul său parcurs și toate relațiile sale cunoscute și necunoscute? Toți se feresc s-o afirme. (...) Dar toți, în declarațiile lor înflăcărate, lasă să se întrevadă un raționament fals: Traian Băsescu în versiunea 2007 nu are nicio legătură cu Traian Băsescu din perioada pre-89, nici cu cel din anii 1990-2000. Orbită de mirajul portocaliu, prezumția lor e simplă: Traian Băsescu a evoluat, s-a schimbat, a devenit «de-al nostru». Se prea poate. Dar atunci, un dram de onestitate ar trebui să-i împingă să aplice şi altora această prezumţie de metamorfoză benefică (...) în apeluri și manifestații, dl Băsescu e scos din contextul inevitabilelor sale anexe umbros-politice: Theodor Stolojan, Ioan Talpeș, Elena Udrea etc. etc. Dl Băsescu nu se poate lipsi de ei, iar votul în favoarea sa la referendum va fi, explicit, un vot și în favoarea lor. Iată ce evită intelectualii mobilizați să mărturisească celor ce îi urmează cu încredere”.
Și un articol care îmi place în mod deosebit:
„Poporul bun și poporul rău”:
„Toată agitația din ultimele săptămâni a intelectualilor peri-politicieni pornește de la un postulat aberant: ei afirmă subliminal că președintele ales de popor este mai legitim decât Parlamentul ales de același popor. Pornind de aici, concluzia pe care o impun ei este că președintele are dreptul moral – și ar trebui să aibă dezlegarea constituțională – de a dizolva Parlamentul, dar că, în schimb, Parlamentul a acționat totodată imoral și anticonstituțional suspendându-l pe președinte.
Construcția e nu numai juridic inacceptabilă, ci și complet lipsită de onestitate, din moment ce putem fi siguri că, în circumstanțe diferite, promotorii ei n-ar ezita să inverseze termenii ecuației. Or o regulă juridică nu poate fi nici variabilă, nici negociabilă în funcție de inconvenientele sau de interesele politice ale unei conjuncturi date. (...)”
Dar, mai bine citiți întregul text, pe care l-am fotografiat. Ar fi păcat să îi ciuntesc tensiunea logică și argumentativă prin citare.


Să vedem și de ce era atât de revoltat domnul-de-la-stand, care consideră că icoanele culturale ale neamului nu pot fi atinse nici cu un cuvânt, darmite cu o carte. (Mi-am amintit brusc și de această replică a mea, provocată de strigătul său cu cozile de topor care-i critică pe cei mai străluciți dintre noi, nu-mi venea să cred că un om de la standul unei edituri țipă împotriva cumpărătorilor-cititori, așa că i-am întors-o: Pleșu sau Patapievici nu pot fi criticați? Dar și Isus a fost și este criticat!)
Câteva „spicuiri”: în articolul „Nedemnii văzuți prin lentilă”, RP analizează un paragraf dintr-un text public al lui HR-P, în care spune, pe scurt, că toți cei care îl critică sau luptă împotriva lui TB au interese oculte, în concluzie, „Singurul fapt cert este că toți cei care îl vor ieșit din joc sunt ei înșiși nedemni să ia parte la joc”. RP crede că HR-P „vrea să ne spună că toți cei care vor vota împotriva lui Băsescu sunt nedemni să voteze”. Și, încheie, cu un P.S. ironic (meritat): „Mă gândesc uneori că dl Patapievici – ca și dl Mihăieș – ar fi fericit și și-ar trăi în sfârșit împlinirea spirituală dacă l-ar avea, vreme de 20 de ani, pe Traian Băsescu drept singur interlocutor. Sau, poate, mă înșel. Poate ar fi pedeapsa pe care ar merita-o.”
Eu aș spune chiar mai mult: intelectualii care l-au cultivat asiduu pe Băsescu, după ce l-au pupat pe șapca bolșevică pe Iliescu, ar merita (așa, într-o buclă specială, spațio-temporală, numai pentru ei) 20 de ani de monolog al căpitanului, în care ei, figuranții, să se îmbete cu apa sărată de pe puntea vasului, spunându-și că sunt martorii unui Dialog cum nu s-a mai scris.
Ce l-a mai deranjat pe insul-de-la-ghișeu, poate articolul intitulat „Fecioarele politicii dâmbovițene”. Cine-s ele? „Dnii Liiceanu, Patapievici și Tismăneanu s-au plâns de tratamentul prost ce li se aplică de către presă și o parte din opinia publică – preț nejustificat, ni se dă să-nțelegem, pentru angajarea lor în tabăra Băsescu-PDL (...) Ceea ce însă mi se pare complet ridicol în această răbufnire de delicatețe ultragiată, este că autorii protestului – poate mai puțin dl Tismăneanu – nu se sfiesc, ei înșiși, să târască în noroi pe oricine nu e de acord cu ei, adică pe oricine nu-l venerează pe Traian Băsescu. Ridicol și, în special, profund necinstit. Logica lor e simplă: noi putem înjura pe oricine și e chiar de datoria noastră s-o facem; de noi însă n-are nimeni dreptul să se lege. Cam tot așa gândea și partidul comunist.”
Dar de ce domnilor? E politică de stat să nu te legi de oamenii președinților? În timp ce tații unora dintre ei au fost „savanți tăcuți”, ai altora – recte, tatăl lui RP, victimă a ideologiei susținute și practicate de „savanții tăcuți” – nu au dreptul la memorie? Ce deranjează atât de mult la această carte și la autorul ei? Întrevedem o explicație în textul „Când victimele își pierd utilitatea”. Pe scurt: „Se spune despre Băsescu: «O fi cum o fi, dar el e cel care a condamnat comunismul». Până în 1989 se spunea despre Ceaușescu: «O fi cum o fi, dar e bun român». Suntem în aceeași minciună: unul înșela iubirea de țară a românilor, celălalt le înșală memoria”.
RP marchează și disparițiile din motive de bătrânețe ale unor personaje precum criminalii Enoiu și Pleșiță, care au fost, nu-i așa, inocentizați de gargara anticomunistă a comunistului Băsescu (a se citi: a regimului Băse, incluzând aici pe toți susținătorii lui! Își mai amintește careva discursul inacceptabil în orice timp și regim politic pe care l-a avut Liiceanu când a fost decorat? Nu? Căutați pe internet!)
Dacă vreți detaliile, argumentele lui RP, n-aveți decât să-i citiți cartea! Dacă o găsiți! Autorul se teme că nu mai vrea nici un editor să aibă de a face cu dumnealui. Nu m-ar mira. Dar deloc.
Asta e țara în care intelectualitatea culturnică a zorilor noștri democratici îl sabotează cu nesaț pe Goma, de ce s-ar împiedica de alți critici acerbi...

miercuri, 2 decembrie 2015

ultimul cip... sucombă

A.F.E.

oasele marelui craniu plutesc albe în grota cu
supravieţuitorii din uniunea Antivirus Free Edition
prin ritualul fumului abia se mai dibuie firicelul de
foc. apă. pământ. 
Cuvânt.
înţepenit într-o firidă omul cu ochi unic citeşte
citeşte şi râde şi scuipă-n palme
citește grohăie întoarce pagina din 1984
până ce un nor caustic inundă crestele şi văile
iar ledurile din oase clipesc în dezordine
şi se face noapte şi se face de ziuă
din lumea neuroleptică se furişează
marea hăhăială sardonică
trece de zid în iluzia evadării.
când omul cu ochi unic latră la lună
pictura mai bate pasul pe loc o vreme
apoi se imprimă în stâncă
ziua se preschimbă în noapte
noaptea e linişte noaptea e pace noaptea e regatul nostru

ultimul cip sucombă


miercuri, 19 august 2015

pasărea transparentă din zori

închisoarea Jilava, februarie 2012, foto: Flori B.




pasărea transparentă din zori

dacă ar fi vorba despre altcineva
închisoarea Jilava, februarie 2012, foto: Flori B.
totul ar deveni dintr-o dată verosimil

cum ne ieșeau ochii din cap
de foame și nesomn și cum slăbiți ca
un fus de iarbă după o vară pe bărăgan
nu aveam putere decât să ne ștergem
unul altuia murdăria
cu un ghemotoc de papură din
rogojinile ce nu mai țineau loc de pat
oricum nu era loc pentru noi pe pământ
se decretase umanismul
cum pentru a ne confirma că
nu am devenit hiene le rodeam
copitele contorsionate de la picioare
miniștrilor din vechiul regim
cu ultimii dinți rămași din anchete
niște umbre decrepite de anii
de justiție populară ne era milă de ei
noi aveam de unde muri
umanismul revoluționar nu ne încăpea pe toți
la cap la cap la cap
de unde se împute societatea
de unde pornește contrarevoluția
la cap la cap la cap
până te scurtezi de bughezo-moșierime
până-ți schimbi fața cu una conformă
până când bătaia la tălpi foamea
moartea dinlăuntru te dau unei
păsări transparente
levitația din izolare și aripa deținută ilegal
ce te ține priponit de viață
de sus vezi cel mai bine cum se înfăptuiește
justiția proletară
închisoarea Jilava, februarie 2012, foto: Flori B.
tot la cap tot la cap tot la cap tot înainte
nu privi înapoi stânga dreapta
ia pe cinci și ține-aproape banditule
morții mă-tii de chiabur exploatator
caraliul te mângâie până sar din tine 
sângelepișatulmuciicăcatulcreieriipepereți
toate devin obișnuință până când
banalul se banalizează
și durerea aproapelui e mult mai mare
dintele de capră își împreună
mâinile în crucifixul minuscul
de pe fundul gamelei se roagă
pentru sufletul tuturor adormiților
pentru cum te privești din unghiul mort unde
nu pătrunde ochiul vigilent al revoluției
cea mai înaintată formă de umanism

nu inventase vizeta periscopică
te ghemuiești pe locul tinetei și
te rogi și te rogi și te rogi
doamne iisuse cristoase doamne iisuse
cristoase fiul lui dumnezeu miluiește-mă
pe mine păcătosul și aruncă lumină în
gropile fără cruci ale păcătoșilor tăi care
se rugau la ceruri vin americanii
vin americanii vin americanii
câte un glonț în ceafă pentru fiecare rugă
prăbușită în zori în valea piersicilor
doborârea păsării transparente cu o

aripă nedeclarată la securitate

sâmbătă, 15 august 2015

O lumânare pentru mamaie Maria

o „cătăniţă” de la Coşoveni, să le lumineze amintirea dușilor noștri...
Cu gândul la cei care nu mai sunt lângă noi (Marii şi Marini), dar şi la cei care aleg să se sărbătorească de Adormirea Maicii Domnului, dacă asta le e voia!

Mamaia mea, Maria Gheciu, născută la 1908, azi ar fi împărţit colaci – copţi de ea sub ţăst, cu felii de lubeniţă, poate cu struguri – dacă ar fi apucat să se coacă vreun soi mai timpuriu (poate câteva cârciuri de zaibăr alb), poate cu jumătate de ou fiert; poate cu vreun dumicat de brânză... nu ştiu dacă jumătatea de ou pe colaci, în Oltenia, este un semn al sărăciei de care femeile care împărţeau pomană nu s-au putut dezbăra nici mai târziu – după toate birurile, și stăpânirile, și ocupațiile boierilor, ale Domnilor, ale turcilor, ale austriecilor (nu mă mir că își amintea cu evlavie despre Cuza, arătându-mi cu mâna în zare: „ete, maică, colo, la Balta cu peri, a fost pământul nostru di la Cuza”); Balta cu peri o fi fost în copilăria ei, acum nu mai era, dar eram copil, şi îmi amintesc cu multă bucurie, ce nu poate fi comparată (cumpărată!) nici măcar cu fericirea unui copil din zilele noastre când primește un telefon de ultimă generație... m-am gândit mult la acest aspect; tind să cred că nu are legătură cu sărăcia lor ancestrală, este greu de explicat: chiar şi având ouă multe de la găini – „de nu știm ce să mai facem cu ele”, femeile care mai folosesc ou alb pe colaci, în coajă, tot jumătăți pun; de ce?, poate pentru că întregi se cade să împarți numai vospite cu roșu, de Paști, până la Înălțare; nu știu... dar motivul sărăciei nu mai ține azi. Dacă mă gândesc bine, un ou fiert, alb, întreg, ar arăta neobișnuit pe un colac... dar unul roșu, sângele lui Isus, întreg, da!
Încă o amintire istorică legată de mamaie Marița, deși o să-i scandalizeze pe neștiutorii de istorie, care se cred mari știutori: îl evoca adesea pe Carol al II-lea, chiar dacă ea era o ființă analfabetă, fără posibilitatea de a se informa; dar ce știa nu îi putea lua nimeni: vecinii ei primiseră cadou, la scurtă vreme după nașterea băiatului lor, leat cu Mihai, moștenitorul Regelui și al Coroanei, un car complet cu boi; se spunea că toți cei despre care administrația regală a avut știință că s-au născut în aceeași zi cu Mihai ar fi primit cadouri; un alt motiv pentru care Carol al II-lea era invocat cu admirație și recunoștință: din fondurile sale a reconstruit satul Castravona, din Dolj, care arsese în urma unui incendiu; case-tip, incomparabil mai rezistente, mai frumoase și mai încăpătoare decât avuseseră nefericiții... Sunt în picioare şi azi.
Țăranii din trecutul precomunist habar n-aveau de guverne, legi, evenimente internaționale; ei nu știau decât că trebuie să muncească, să plătească, indiferent de culoarea guvernării ei trăind (cam) la fel; din perspectiva lor, marile schimbări, istoria se petrecea în capitală sau la oraș. Adică la Craiova, unde, cei care nu aveau car cu boi, ajungeau pe jos (14-15 km); evident, nu se duceau în fiecare zi, ci de câteva ori pe an (norocoşii); dacă erau ceva mai răsăriţi, precum Moşul Mărinică (socrul mamaiei mele), venea Craiova la ei, iar el primea carele oraşului cu porţile larg deschise; comercianţii de la Craiova încărcau sute, poate mii de kg de cireşe pentru a le duce la oraş. Moşul Mărinică Gheciu era armân – poreclit Pistol, pentru că avea sub pielea uneia dintre mâini, pe dosul palmei, un glonte mic, de pistol, încasat de la inamici în timpul Primului Rezbel; nepoţii lui, între care şi mama, se jucau cu el, învârtindu-l sub piele, până când moşu' se enerva şi îi gonea; şi nu se cădea să superi un om ca moşu Mărinică Gheciu, care a văzut cum a murit Ecaterina Teodoroiu. Moşu era om mare, maică...; nora lui era din neamul Albilor (atât de bine i se potrivea numele: blondă cu ochii albaştri!), dar socrul ei a reuşit să o preţuiască abia în timpul celui de-al Doilea Război, când a văzut ce femeie de nădejde este, rămasă singură cu cinci copii, din care au tot murit, ultima dintr-un atac de spaimă, chiar în timpul bombardamentelor, avea trei ani... tot Maria, scumpa de ea, suflet nevinovat (tatăl ei, ordonanţă de general, tataie Dincă Gheciu, se plimba prin Cişmigiu atunci...); Moşu mai rămăsese fără un băiat – Ion, căzut prizonier la Stalingrad; nu s-a mai întors niciodată, i-au rămas acasă o nevastă văduvă, la 28 de ani, cu doi copii; Moşu Mărinică era pentru vremea lui bărbat umblat, citit, înţelegea sensurile istoriei; mamaie era femeie amărâtă, dar tot i-a frânt mâna unui ofiţer rus, cantonat prin vecini, care tot o ameninţa că îi ia fata de 16 ani, să i-o batjocorească! S-a repezit spre vatră, a prins vătraiul şi l-a pocnit de i-a plesnit osul, 're-ai tu al dracu să fii, de animal, de sălbatic, să te întorci dracu de unde ai venit, că io n-am copil de batjocorit! Aşa a făcut mamaie, a luat copiii şi s-a dus la comandant. Care i-a dat câştig de cauză.
Ţăranii din trecutul meu, aşa cum mi l-au trecut moştenire mama şi mama ei – mamaie Mariţa, îşi împărţeau şi trăiau viaţa strict după calendarul ortodox. Nu ştiu cât de împlinită le era, dar sigur viaţa lor avea rost, deşi nouă, din epoca supertehnologizării, ne este greu să credem. Ei nu munceau în zilele de sărbătoare (aşa cum se munceşte chiar în clipa în care scriu, alături, pe şantier), iar duminica femeile nici măcar nu găteau.
Mai ales, nu se distrau în ziua Adormirii Maicii Domnului. O fi fost bine, o fi fost rău? Nu ştiu. Un lucru ştiu sigur: nimănui nu i-ar fi trecut prin cap pe 15 august să facă altceva decât să se ducă la vecini şi rude cu colaci. Aveau momentele lor de bucurie, de petrecere împreună. Dar nu se încurcau niciodată cu zilele în care îşi aminteau ritual de plecaţii lor dincolo.

vineri, 14 august 2015

La mulţi ani, Ana-Maria Goma!


 
 
„Te ocupi de Catherine, de Valérie, de Groznaia, de Skanderbega — ba chiar şi de Măslina —, însă nu de mine; nu şi de mine”.
Are dreptate: totdeauna m-am ocupat de alţii, de altele. Mult mai puţin — sau deloc — de cei din familia mea. De parcă aş fi ţinut cu tot dinadinsul să evit favoritismul; să nu cad în nepotism: fiindcă nu se cade să-i privilegiezi pe cei din familia ta…
Dar să-i ignori, deci să-i nedreptăţeşti, cade-se? În ultimul timp mă (pre)ocupasem de persoanele numite de ea, fără gelozie, fără invidie, fără excludere — dovadă că zisese: „şi de mine“…
Are dreptate: totdeauna mă ocupasem de ai altora, nu de ai mei.
Are dreptate. Cu atât mai vârtos, cu cât pentru întâia oară, în 33 ani
[cartea a fost scrisă în 2001], spune cu glas acest adevăr.

duminică, 14 iunie 2015

Duminica Sfinților Români (morți în pușcăriile și lagărele comuniste)

„Construim fără burghezie și împotriva burgheziei”
(inscripția de la cantina șantierelor Cernavodă, începutul anilor 1950)

Există în calendarul ortodox o Duminică a sfinților români. Care este hramul (viitoarei) bisericii mari de la Mănăstirea Coasta Galeș (cunoscută și ca mănăstirea de la Poarta Albă – km 35), din care nu există deocamdată decât o groapă simbolizând fundația. Azi, la această oră la care scriu, este în plină desfășurare slujba de sfințire.
foto: Flori Bălănescu
Biserica mică din imagini are hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril și s-a ridicat în memoria celor care au murit în detenția politică, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, care curge mai jos de acest câmp, pe care la începutul anilor 1950 a fost lagărul de muncă forțată Coasta Galeș (una dintre coloniile ce au funcționat de-a lungul traseului șantierului Canalului, la km 40, traseu care începea la Cernavodă – km 0 – și se termina la Capul Midia: punctul terminus, vărsarea Dunării în Mare, zona Portului Tașaul, una dintre coloniile cu cea mai densă, dacă am voie să mă exprim astfel, criminalitate a regimului represiv aplicat deținuților de la Canal). Preotul mănăstirii mi-a arătat pe unde ar fi fost barăcile deținuților: undeva în câmp, dincolo de fundație, în apropierea stâlpilor de electricitate. Clădirile administrației ar fi fost cam pe unde sunt acum construcțiile mici din incinta mănăstirii.  
După redeschiderea lucrărilor Canalului, în anii 1970, deși nu mai erau folosiți deținuți politici, ca în anii 1950, au fost trimiși la muncă forțată, prin sentință, pentru un an de zile, mai mulți tineri care aderaseră la Mișcarea Goma pentru drepturile omului, tineri care au continuat să ceară respectarea drepturilor și libertăților în nume propriu, sfârșind prin a fi condamnați pe 5 iulie 1977 la câte un an de muncă forțată pentru... „parazitism social”. În acel an, se muncea „cu voie bună” pe șantierul de la Medgidia.
Cine admiră „realizările mărețe” ale regimului comunist, în drum spre Marea Neagră, ar trebui să cunoască și istoria lor. O istorie care a torturat mii de oameni nevinovați la Canal, le-a traumatizat familiile, foarte mulți dintre cei închiși fiind îngropați în malurile „măreței realizări”. Care a înghițit „contrarevoluționari”, „chiaburi”, „burghezo-moșieri”, „sârmiști” (majoritatea legionari), „nereeducabili”, „sabotori” etc. etc. – categorii interșanjabile.
foto: Flori Bălănescu

Mănăstirea de la Coasta Galeș (Poarta Albă) este ctitorită de pr. Justin Pârvu, el însuși fost deținut politic, mort în 2013. Culoarea politică a celor torturați, înfometați, umiliți, dezumanizați, îngropați în maluri nu contează atunci când te închini într-o biserică ridicată în mijlocul câmpului. Pentru că după ce ai simțit nevoia să te faci una cu cerul imaginându-ți toată suferința aceea, care nu a fost trăită de tine (dar pe care o asumi, așa cum asumi și toate relele săvârșite de ai tăi împotriva altora), realizezi cât de mizerabile, cât de atroce, cât de lipsite de sens – în ciuda „sensului” în numele căruia se comit atâtea crime de când e lumea – sunt toate culorile politice. Acolo, în câmp, cu tălpile lipite de un pământ plin de oase, cu creștetul apăsat de bolta imensă... acolo contează numai cât de oameni au fost cei torturați, cât de neoameni au fost cei care i-au martirizat. Cât de indiferenți suntem noi față cu suferința de pretutindeni.
A doua zi, după o noapte de nesomn, ai un sentiment pe care l-a trăit orice om care s-a trezit la 4-5 dimineața pentru a lucra (scrie, citi, picta, sculpta, secera grâul etc.)... L-am retrăit joi dimineața („comemorarea” naționalizării de la 11 iunie 1948!), trezită de chemările pescărușilor, speriată că e prea târziu, că viața se scurge în cea mai mare parte a ei într-un mod inconștient (dormind, flecărind, făcând lucruri străine de natura noastră).
Nu era decât 5.30. Și era o lumină vie de răsărit, nu orbitoare, ci puternică, „empatică”, hrănitoare. Și starea pierderii iremediabile a acelui „ceva” care ne vizitează atât de rar și din care se poate închega o oră de bucurie vie, lăuntrică.
Ora aceea a nopții profunde sau a dimineții cu noaptea-în-cap când te simți zeu: tu singur(ă) cu toate planetele de jur-împrejur, tu singur(ă) cu acoperișurile roșii din Constanța și cu toate păsările-roată-de-deasupra...
foto: Flori Bălănescu
foto: Flori Bălănescu

O oră de bucurie când vrei ca timpul să te ia cu el, să rămâi captiv(ă) frumuseții absolute...
În ora aceea de singurătate, la care oricine are dreptul, pe care oricine și-o poate procura, am luat cu mine energie pentru ziua care intuiam că va fi și grea, și neplăcută pe alocuri, și epuizantă[1].
Mintea mi-o ia mereu înaintea dorințelor, mereu fac asociații între realitățile mele și lumile pe care le explorez. În ora aceea m-a durut inima de câte ori inspiram adânc aerul mării, prin deschizătura strâmtă a ferestrei stricate de hotel, m-a durut imaginea imensității câmpiei de la Coasta Galeș-Poarta Albă, pe care o vor fi văzut deținuții regimului comunist în fiecare dimineață, cu ochii, sufletul, stomacul, oasele, venele, sângele strivite de oboseală și de înfometare, de batjocură și de tratament inuman, de boală și de murdărie. Și vederea ei nu le va fi hrănit dorința de viață. M-a durut nesfârșitul boltei cerești, spre care acei nenorociți ai soartei nu mai aveau putere să ridice ochii, seara târziu, când se întorceau în lagăr, în coloană („Ia pe cinci și ține-aproape!”), de la muncă, pe drumurile șerpuite și desfundate, cu limba și cerul gurii năclăite de sete și de praful Dobrogei...
(Tot repet: cine este interesat să știe mai mult, mai multe despre crimele regimului comunist, poate citi în România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. REPRESIUNEA, vol. 1: A-E și vol 2: F-O, INST, București, 2011, 2012; pentru tema abordată mai sus, doar câteva exemple, vocile: Canalul Dunăre-Marea Neagră, autor Marian Cojoc; Capul Midia, Cernavodă/ Columbia, autoare: Flori Bălănescu; Coasta Galeș, autori: Flori Bălănescu, Constantin Buchet;  Kilometrul 31/ Castelu, autor: Florin Șandru ș.a.)

 
foto: Flori Bălănescu




[1] Am participat la o conferință despre Biserica și Gulagul în România; nu am popularizat-o, pentru că nu sunt de acord cu termenul de „Gulag” pentru a defini realitatea concentraționară românească. Și nu eram singura de acolo în dezacord cu această formulă. Dar asta e deja altă discuție. Am prezentat un text despre Pr. Vasile Țepordei, arestat de Securitate (1948), condamnat de un tribunal sovietic la Constanța și dus în GULAG, adică în Uniunea Sovietică (1949-1955). „Eliberat” din lagărele sovietice în pușcăria românească (Gherla, 1955-1956). În calitate de cercetător al comunismului, lipsit de mijloace financiare pentru a vizita singur(ă) punctele de pe harta concentraționară, acest drum a fost pentru mine util. Am reușit astfel să văd contracronometru, condensat, o mică parte, și în mică parte!, din locurile despre care m-am documentat, am studiat, am scris.

sâmbătă, 28 februarie 2015

despre gușteri, studenți&bagaje


 Câte ceva despre cele pe care le-am uitat de dinainte de a le fi știut...
(Gânduri domestice de sâmbătă seara)

Dacă a văzut cineva în mass-media, de curând, măcar o emisiune (sau vreo mențiune) dedicată Mișcării pentru drepturile omului (1977) să îmi spună și mie. A debutat în februarie (eu spun: în ianuarie 1977, dar acum nu este atât de important; dacă aș fi cu adevărat rea, aș spune că a început odată cu trimiterea primului manuscris în Occident, las criticilor literari privilegiul de a ne spune când a fost asta) și s-a tot desfășurat până la 1 aprilie (arestarea lui Paul Goma​; bine, eu spun că până mai târziu, dar nici acest detaliu nu contează în această clipă)...
Or, citesc pe net cum Ion Iliescu e invitat la conferințe (una chiar la Facultatea de Istorie, unul din locurile în care în iunie 1990 minerii au intrat în sălile de curs peste studenți și profesori, unde a doua zi după năvălirea lor era dezastru, iar în amfiteatrul „N. Iorga” zăcea pe catedră o bucată de franzelă ruptă minerește, iar pe tablă ședea scris: „aici au fost miniri”...), văd la televizor înduioșătoare montaje literar-artistice despre cum prindea copilul Ion gușteri (sau șopârle?); și despre cât de săracă&nefericită i-a fost aceeași copilărie, pentru că bunicul lui nu avea electricitate (băieții de la Digi m-ați dezamăgit profund!); dar cum adesea ne dovedim analfabeți în materie de istorie (asta nu le cauzează doar celor direct analfabeți), acum copilul meu (care n-a văzut emisiunea, dar poate au văzut-o alți copii) o să creadă că din cauza asta erau atât de triști copiii în perioada interbelică: pentru că nu aveau curent electric în bordei, la țară... Săracii! Păcat că nu l-a întrebat nimeni pe Președinte cum erau prinși studenții în 1956, în timpul vânătorilor organizate prin facultăți! Cred că mai ușor decât gușterii! Mai ales că unii dintre vânători aveau experiența prinderii încă din copilărie (săracele șopârle!).

Câți profesori de istorie or știi ce e acela un bagaj? Mi-ar plăcea să le vorbească mai mult copiilor noștri în puținele ore alocate istoriei și despre ce a însemnat comunismul, altfel se vor uita la televizor și vor crede că tovarășii au fost niște oameni săraci, cinstiți și curați la suflet, care au crezut în idealurile comuniste și s-au trezit din vis fix în decembrie 1989, rânjind pe postul național despre nobila ideologie comunistă, care a fost întinată printr-o nefericită punere în practică.

Sînt gata. Nu mai joc teatru, s-a isprăvit cu gălăgia, cu protestele – cu toate. Sînt din nou, după douăzeci de ani – un deţinut. Care ştie, a învăţat pe proprie piele că opoziţia trebuie să capete alte forme. Schimbarea (macazului) s-a petrecut probabil în cele cîteva secunde de spaimă că fusesem prins fără bagaj. Pînă adineauri i-am avut pe Ana-Maria, pe Filip, pe socru-meu, pe Lulu; îi avusesem pe Ladea, pe Nego, pe Vianu, pe Cristoaica, pe Dîmboviceanu, îi avusesem pe cei care-mi intraseră în casă ori îmi telefonaseră (şi pe liceeană...). Îi avusesem pe cei care nu-mi intraseră în casă, nu-mi telefonaseră, dar se gîndiseră să o facă; îi avusesem „dincolo” pe Ţepeneag, pe Monica Lovinescu, pe Marie-France Ionesco, pe Tănase, pe Paruit, pe cei de la Europa Liberă, pe gazetari...
Şi iată: negăsirea bagajului – care trebuia să-mi fie la îndemînă – m-a avertizat: din acel moment aveam să fiu singur.
Socru-meu îl ţine în braţe pe Filip. Mă apropii, cu prosopul răsucit în mînă – singurul şi tristul meu bagaj; se apropie Ana-Maria. Ne unim capetele – patru.
Responsabila blocului izbucneşte, sonor, în plîns.
– La revedere, spun – sînt calm şi deja departe.

(fragment din Paul Goma, CULOAREA CURCUBEULUI ′77 (CUTREMURUL OAMENILOR), în curs de apariţie la Ratio et Revelatio)



sâmbătă, 14 februarie 2015

și iubirea se învață...

dragostea se învață în copilărie

colț de lume plin de flori, gâze, pomi, păsări și cer. și pământul, pământul era atât de bun cu mine. îmi mângâia tălpile cu căldura soarelui, le răcorea în urma ploii. dacă închid ochii îi simt țărâna, mirosul ei e din mine. mă lăsa îngăduitoare să-i urmăresc vietățile cum trebăluiesc printre crăpături.
o, eram atât de fericită! învățam viața din jurul ființei mele mici să mă iubească. învățam odată cu ea să devin solară și războinică. moartea se petrecea în alt univers, de unde primeam știri despre ea. ne preschimbam sub privirile mele, cu degețelele o pipăiam de aproape. o apropiam de ochi, o duceam la buze. culcam urechea pe sufletul ei bogat. odată era cât pe ce să mă omoare. tot ea m-a salvat. împreună eram mai bune, mici și bălaie, și nemuritoare. eu și colțul meu de lume.

în vise mă ciupește speranța ca o furnică luând în piept truda zilei pe dâra luminoasă dintre două umbre. uneori alunecă pe trup. când mă trezesc văd bine că sunt în 2015.



duminică, 11 ianuarie 2015

Regimul comunist - O „cruzime calculată, rece, inumană!”

(text apărut în revista „Arhivele Totalitarismului”, nr. 3-4/2014)

Intelectualul în comunism, un „pericol social” iminent

Dmitri Vitkovski, O viață în GULAG, trad. din limba rusă de Antoaneta Olteanu, Editura Corint, București, 2013, 144 p.

„A trecut suficient timp de la evenimentele descrise încât să crească o nouă generație, care nu știe aproape nimic despre ororile stalinismului, mai ales că, în zilele noastre, în Rusia unii se aventurează să reabiliteze această perioadă. Este imposibil să-ți imaginezi că în Germania s-ar putea  vorbi serios despre Hitler ca despre un «bun manager» sau ca un om din Gestapo să se afle la putere. În timp ce în Rusia organizația responsabilă cu moartea a milioane de oameni și care a distrus viața altor milioane conduce în continuare țara, fără a avea parte de condamnarea pe care o merită.”
(Ana Pilkington, fiica lui Dmitri Vitkovski)

Considerată de către sovietologul Nicolas Werth o carte ce „ar fi putut fi a doua mare operă a literaturii ruse despre universul concentraționar sovietic, după O zi din viața lui Ivan Denisovici de Aleksandr Soljenițîn”, cartea de față nu a putut fi publicată nici înainte de 1990 și nici în timpul vieții autorului ei. Autorul Arhipelagului Gulag spune despre Vitkovski că trebuia să fie corectorul cărții sale, însă a fost împiedicat de boală, deși a apucat să lectureze câteva capitole „care l-au convins și l-au asigurat că se va spune totul”.
Inginerul Dmitri Petrovici Vitkovski s-a născut în 1901 și a fost arestat pentru prima oară în 1926, la vârsta de 25 de ani, în urma unui denunț, pentru că în 1919 fusese mobilizat în armata amiralului Kolceak. Astfel, a devenit „un element social străin”, fiind încadrat la „pericol social”, pe baza unei rezoluții secrete a Comitetului Executiv Central al URSS, din 24 martie 1924. A executat pedeapsa cu deportare timp de trei ani într-un sat din Siberia, pe Enisei. Aflat în libertate un an, în 1931 este rearestat ca „speț burghez” (specialist burghez) și trimis pentru un an în Insulele Solovki, apoi la canalul Baltica-Marea Albă − Belomorkanal, unde devine „șef de șantier”. Ulterior, ajunge pe șantierul de pe râul Tuloma, dincolo de Cercul Polar, unde se construia o hidrocentrală. „Având în vedere zilele de muncă și ca urmare a încheierii pedepsei, sunt eliberat din detenție. Am făcut doar cinci ani. Unde să mă duc? Ce să fac? Nu am casă, nu am familie, nu am nicio avere în afară de pelerina din lagăr”. A poposit la Moscova numai trei zile, cât să-și dea seama că nu avea nicio șansă de a se stabili acolo, iar „după o lună de peregrinări obositoare și fără rezultat prin Asia Centrală și Siberia, mă angajez ca șef de secție la o fabrică chimică din Cimkent, iar peste încă un an mă mut în Vladimir”, la aproximativ 200 km de Mosvova. De unde va fi arestat pentru a treia oară în 1938, după numai un an de „libertate”. Din fericire pentru el, Vitkovski a fost arestat la câteva săptămâni după stoparea Marii Terori, motiv pentru care acuzația de „complot contrarevoluționar” conform celebrului articol 58 nu își va face efectul pe care îl avusese cu puțin timp înainte.
Sunt recognoscibile în povestea lui Vitkovski metodele de anchetare ale Securității după model sovietic. După ce l-au umilit, l-au amenințat cu execuția, adresându-i invective, unul dintre cei trei care se aflau în cameră i-a spus: „Acum du-te și adu-ți aminte de crimele tale. Noi știm tot și am notat tot aici, arătă el spre un dosar, dar trebuie să recunoști tu singur.” Va fi eliberat după doi ani, „din lipsă de probe” și fără să fi recunoscut ceea ce nu făcuse.
Condițiile de detenție și de anchetă erau similare celor din sistemul concentraționar românesc: mizerie, înfometare, anchete nocturne. Iar descrierea acestor condiții seamănă izbitor, din punct de vedere al conținutului și stilului, cu descrierile  unora dintre supraviețuitorii închisorilor politice din România. O dovadă în plus că ideologia comunistă, pusă în practică în zone socioculturale destul de diferite, a generat tipuri de realități similare, până la identificare pe anumite niveluri. Explicația rezidă în aceea că într-un astfel de regim ideologic metodele de inhibare a voinței ajung să se exercite asupra funcțiilor vitale proprii speciei: „Toate gândurile, ca și visele, sunt pline de reprezentări ale mâncării, toate discuțiile, ca și visele, revin la mâncare. Iar când treizeci-patruzeci de asemenea oameni flămânzi sunt adunați la un loc și nu pot să se împrăștie deloc, gândurile și vedeniile lor se accentuează reciproc și iau forma unei psihoze severe în masă.” Și pentru că anchetatorii erau instruiți în acest sens, în timpul anchetelor încercau să înfrângă rezistența unora dintre deținuți cu o farfurie de mâncare.
„Crezi că o să pățesc ceva dacă te împușc azi? N-o să primesc decât mulțumiri. Va fi o jigodie mai puțin.” îi spune anchetatorul Saharov într-o noapte, încercând să-l intimideze pentru a semna o declarație scrisă integral de anchetator. Nici bătaia până la sânge, nici statul în picioare două zile și două nopți nu l-au convins să semneze. Și poate n-ar fi reușit să reziste fără ajutorul celor doi soldați care l-au păzit, permițându-i pentru scurtă vreme să se rezeme de perete. Unul dintre ei a avut chiar curajul de a-i oferi un pahar cu apă în care și-a dizolvat rația zilnică de cuburi de zahăr.
După această detenție, Vitkovski trăiește în exil, în Caucazul de Nord, iar în timpul războiului este mobilizat într-o unitate specială, fostul deținut explicând astfel această ciudățenie: „împreună cu alți soldați răniți și care o terminaseră cu lupta, am fost trimiși − acestea sunt paradoxurile vieții noastre − la trupele cu destinație specială ale GPU, pentru «paza și protecția obiectivelor de stat și de importanță deosebită».” Din cauza stării precare a sănătății, părăsește războiul și se angajează cercetător într-un institut al Academiei de științe medicale. „Totul trece, dar multe se repetă”, consemnează Vitkovski în memoriile sale, cu trimitere la statutul de „pericol social” pe care un deținut politic nu îl pierde niciodată în timpul regimului comunist. După 6 ani de relativă normalitate, mai ales profesională, este îndepărtat din serviciu, pe motiv că a folosit în laborator, absolut regulamentar, cianură de potasiu. „Și așa, iar s-a ruinat tot! Familia, un serviciu bun, o anumită liniște, viitorul, speranțele. (...) Ce cruzime calculată, rece, inumană!” În 1951 a fost deportat la Priluki, apoi la Berezotocika, în Ucraina, primind permisiunea de a se întoarce la Moscova în 1954. A murit în somn, în dimineața zilei de 5 august 1966.
Formația științifică a lui Dmitri Vitkovski și-a lăsat amprenta și asupra amintirilor sale de O jumătate de viață (titlul ediției în limba rusă), dar nu într-o manieră seacă, ci cu reale accente poetice. Nu devine captiv entuziasmelor și patetismelor postfestum. Spre deosebire de Soljenițîn, care pare cuprins de febra sfârșitului lumii, motiv pentru care face descrieri amănunțite din punct de vedere istoric, Vitkovski stăruie asupra naturii înconjurătoare și umane. Deține deopotrivă „rețeta” prezentării contextului și pe cea a situării de sine în acest context.  

Cartea lui Dmitri Vitkovski emană o liniște în totală contradicție cu ororile prezentate în ea. Este adevărat că autorul este stăpânit în permanență de grija de a nu fi ostentativ în relație cu suferințele sale. Parcă ar transmite că nu este decât unul din milioanele de deținuți din GULAG, dar unul care a avut posibilitatea să lase o mărturie. Conștient „că totul trece în lumea asta, așa cum trece viața însăși. Nu e deloc precaut să uiți regula asta”.    

vineri, 2 ianuarie 2015

Gânduri de început de an

Gânduri de început de an
(sau despre cum să vânăm antisemiţi imaginari, militând împotriva fascismului, la pas cu comunismul recurent)

Pe măsură ce trec anii, se adeverește că Paul Goma, acest scriitor ucis ritual, zilnic, după propria-i expresie (folosită în Dialogul pe care l-am realizat împreună şi publicat în 2008), a avut și are dreptate. A fost de ajuns să citesc ultimele ziceri pe subiectul premierii președintelui AFDPR de către președintele României ca să-mi resuscit memoria. Jocuri de putere între grupurile vânătorilor de antisemiți (care au ceva de împărțit între ele), soldate cu lovituri fără șir aplicate memoriei celor care au supraviețuit ideologiei comuniste în anii ei cei mai glorioși de „preluare a puterii”, de „construire a noii societăți” și a „omului nou”. Dl Vladimir Tismăneanu consideră că „Prețuirea publica pentru pseudo-moralitatea unor mișcări terorist-demonice (comunismul si fascismul) nu poate face parte din pedagogia democratică. Nimeni nu poate interzice cuiva să prețuiască pe cine are chef. Dar un stat democratic nu legitimează, prin cea mai inaltă distincție a sa, asemenea opțiuni.”. Adevărat. Doar că adevărul nu are măsuri diferite. Dl Tismăneanu nu face decât să inducă subliminal că dl Bjoza, președintele AFDPR, este membru al Mișcării Legionare (care nu mai există de foarte multă vreme), adică al unei mișcări fasciste. Ceea ce nu este adevărat. În logica aceasta, ar mai rămâne să se spună şi că preşedintele României, dl Klaus Iohannis, este nazist, pe motiv că se trage dintr-o familie de saşi...
Câte ilegalități a comis, oare, ca să luăm un singur exemplu, fostul președinte al statului român de drept, Ion Iliescu, un comunist sadea, care în 1956 vâna studenți pentru a-i trimite în închisoare, tovarăș de nădejde care a făcut parte dintr-o „mișcare terorist-demonică”, pe numele ei: comunism, până în 1989? Când a preluat el însuși puterea, prin lovitură de stat. Și pe care Dl Tismăneanu l-a nemurit într-un volum de dialoguri? 
De ce memoria (istoria și Istoria) dlui Tismăneanu este „mai” adevărată decât a altora? Și de ce crede dumnealui că este legitim să amestece într-o frază numele lui Dorin Tudoran cu al lui Eugen Barbu? Orice părere am avea despre Dorin Tudoran, privind prestațiile sale publice de după 1989, pe care și le-a asumat (eu însămi având o neînțelegere cu Dsa, consumată în spațiul virtual privat), să nu uităm un detaliu biografic esențial, atât pentru memoria noastră comunitară, deci și pentru istorie, cât și pentru construirea unui discurs civic sănătos: Dorin Tudoran s-a luat la harță cu cenzura și cu sistemul, a făcut greva foamei, în vreme ce Vladimir Tismăneanu a fost un privilegiat al sistemului, născut din doi părinţi care au hrănit şi consolidat o „mișcare terorist-demonică”. Vorbesc de același sistem ideologic, impus de o „mișcare terorist-demonică”.
De ce elitele comuniste și urmașii lor au dreptul, nestingherit, la cuvânt, chiar să facă rating diverselor posturi de televiziune, unde îşi mai anchetează-umilesc-omoară încă o dată victimele, iar prăpădiții supraviețuitori ai pușcăriilor comuniste și urmașii lor au numai drepturi cenzurate de corectitudinea politică impusă de ordonanțe, impuse la rândul lor, de comuniștii antedecembriști, transformați după noaptea dintre 1989 și 1990 în formatori în ale democrației?
Să opunem, în oglindă, expresiei dlui Tismăneanu: „antisemitii trecuti, prezenti si viitori”, o expresie pe măsură: antifasciștii trecuți, prezenți și viitori. Și să-i amintim că după invadarea teritoriului românesc de către tancurile sovietice, vânătoarea de fascişti a devenit o preocupăre de căpătâi a serviciilor şi instituţiilor româneşti, al căror control a fost preluat de comunişti şi de consilierii sovietici în următorii ani. Nu doar legionarii - recunoscuţi ca atare sau inventaţi - au devenit „fascişti”, ci şi alţi indezirabilii politici. Maniu, de exemplu. Am pus termenul între ghilimele, deoarece după 1945 fascismul (fascistul) este transformat de discursul oficial românesc în categorie a limbii de lemn, adică într-un „produs” ideologic.   
Ni se va spune că nu sunt vinovaţi copiii de isprăvile părinţilor lor. Adevărat. Dar copiii aceia au o „moştenire”, pe care o asumă fiecare în felul său. Nimeni nu rămâne pur, neatins, de istoria&memoria familiei sale. Este firesc. La fel de firesc este să nu ţipăm mai tare decât cei care au suferit pe nedrept (şi din cauza alor noştri), doar ca să distragem atenţia de la vina-(răspunderea) pe care noi înşine o avem.
În discursul istoriografic şi politologic lucrurile sunt mai aşezate, mai scuturate de emoţie, chiar mai neutre, adică „obiective”, acesta fiind rostul cercetării şi al existenţei cercetătorilor&analiştilor pe pământ. Pentru ca omenirea să nu o ia razna, cu totul, să ajungă să se înţeleagă pe sine, în toată complexitatea. Dar omul rămâne un hăţiş al propriilor emoţii, sentimente, memorii, istorii, un hăţiş pe care îl descâlceşte dacă are capacitatea de a primi informaţie din exterior, de a capta stimuli din mai multe zone. De aceea, nu ne poate rămâne indiferent că foştii membri (în tinereţea lor de acum 60-70 de ani) ori simpatizanţi, ori pe nedrept arestaţi, anchetaţi şi condamnaţi, ai unei mişcări politice inexistente azi, sunt consideraţi criminali, fără să fi comis crime, ci în numele apartenenţei (reale sau atribuite forţat) la o „mișcare terorist-demonică”, aflată la putere pentru câteva luni de zile, în numele căreia câţiva membri au comis, e adevărat, crime, şi au fost, e adevărat, împotriva evreilor; în timp ce criminalii adevăraţi din regimul comunist (45 de ani!), atât cei de la manete (elitele...), cât şi bătăuşii, cei care au apăsat pe trăgaci ori au omorât cu parul, la ordin, nu au fost atinşi măcar cu o floare. 
Dl Vladimir Tismăneanu a condamnat în 2006 comunismul, cu ajutorul preşedintelui Traian Băsescu (un personaj care n-ar fi avut ce să caute în fruntea statului român de drept, la fel ca şi Ion Iliescu, la fel ca trei sferturi, probabil, dintre cei care ne conduc azi, dacă am fi avut o lege a lustraţiei!) şi poate îşi imaginează că ţine în mâini talerele balanţei, în echilibru perfect. A condus o comisie prezidenţială din care i-a făcut vânt lui Paul Goma, dinainte ca scriitorul opozant să fi ajuns să facă parte! Azi are un statut care-i permite să-şi folosească frustrările pe post de adevăruri imuabile: „Mi-e scârbă de josnicia in care va complaceți, de penuria, chiar abulia voastra morală, de incultura voastră istorică, de incapacitatea de a ințelege ce-a fost secolul XX si de ce nu e bine să ne jucăm cu focul cand vine vorba de totalitarisme.
Abulie morală? Incultură istorică? Incapacitate de a înţelege totalitarismele? Expresii ce pot fi puse pe seama oricui, indiferent de tabără. Căci, indiferent de luările de poziţie foarte vocale ale formatorilor de specialişti în corectitudine politică, adevărul „obiectiv” are câteva coordonate clare: Dl Bjoza nu este membru al ML /nu a fost și nu este! am intervenit ulterior în text pentru a sublinia acest lucru! a se citi http://www.gandul.info/interviurile-gandul/confesiunea-legionarului-octav-bjoza-tanar-fiind-intrand-la-19-ani-si-cateva-luni-in-temnita-eram-avid-in-a-lua-de-la-fiecare-daca-gaseam-ce-avea-el-mai-bun-si-am-luat-de-la-toti-13742440 /, nu a comis crime, nu a îndemnat la crime, domnul Bjoza are dreptul la propria-i memorie, în conformitate cu propria-i biografie, nu prelucrată în conformitate cu preceptele politice, preşedintele României are toată legitimitatea de a-l decora pe preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici; în ce-l priveşte pe Dl Tismăneanu, Dsa se contrazice: în ciuda afirmaţiei că „Prețuirea publica pentru pseudo-moralitatea unor mișcări terorist-demonice (comunismul si fascismul) nu poate face parte din pedagogia democratică.”, se pare că nu este relevant să fi fost membru (marcant sau ordinar) al PCR, este imoral-ilegal-abuziv şi chiar incult (sic!) să fi fost membru (simpatizant sau doar prieten cu vreunul dintre aceştia) al ML. Şi asta în vreme ce PCR a devenit FSN (apoi şi-a creat sateliţi, care de care mai la derută, unul fiind România Mare!), preluând astfel... democraţia! 
De-aia zic, Paul Goma a avut mereu dreptate: criticându-i pe toţi (pe toţi cei care au vreo relevanţă în câmpul public, al moralei, al conştiinţei înţelese ca pedagogie naţională), păstrând distanţa faţă de toţi! Singur împotriva Lor! Singur este şi astăzi, chiar dacă are câţiva prieteni statornici şi o masă de cititori fideli. Şi va rămâne singular în istoria opoziţiei româneşti la comunism, dar şi în istoria literaturii!
Acest text este, indirect, şi un răspuns la întrebarea adresată mie cu câteva zile înainte de Crăciun: De ce nu facem demersuri către preşedintele Iohannis pentru repunerea lui Paul Goma şi a familiei sale în drepturile de cetăţeni români. Pentru că ar fi o acţiune sortită eşecului, Comisiile de monitorizare pe diverse teme vor intra imediat în funcţiune.

Mă disociez din start de toţi cei care vor prelua abuziv textul meu, de orice limbaj pamfletar, vulgar sau extremist care va însoţi o potenţială preluare.