a fi bucovinean...

A fi bucovinean, să plângi când auzi de Bucovina

Ştefan Ungurean, Mircea Ivănoiu, Oameni prin vremuri. Bucovineni în secolul XX, 2 vol., Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2015, 462 p.+458 p.

Cele peste 900 de pagini ale volumelor de faţă alcătuiesc un rezultat fericit, specific demersurilor de recuperare a istoriei orale, am putea spune, o „monografie” bucovineană povestită la temperatura amintirilor şi a istoriei. Între o prefață analitică (Ștefan Ungurean, Bucovina – spiritul occidental în spaţiul românesc; o perspectivă sociologică, vol. 1) și o postfață metodologico-afectivă (Mircea Ivănoiu, „Izgonirea din rai” reflectată de oglinda istoriei orale, vol. 2), putem citi 43 de interviuri ample, realizate de o echipă de tinere (Anca Moraru, Bianca Trif, Andreea Vântu, Mihaela Anghel, Valentina Preotu, Ana Sandu, Miruna Szilvasy, Anca Soare, Olivia Moldovan), alături de cei doi coordonatori-autori. Sub un titlu literar şi un subtitlu generos, interviurile povestesc viaţa bucovinenilor uniţi în 1918 cu ţara de origine, România, rupţi în iunie 1940 şi aruncaţi nu doar într-o altă lume (comunistă), ci, de atunci, într-un vis al revenirii, căruia, mulţi dintre ei i-au devenit captivi.

Prefaţa constituie un studiu introductiv necesar unui atare efort recuperator, fiind echilibrat şi bine informat asupra dinamiciii mentalităţii şi practicilor sociale şi culturale în interiorul grupului etnic românesc (bucovinean), dar şi în raport cu instituţiile oficiale şi cu celelalte comunităţi etnice, începând cu regimul stăpânirii austriece.

Atât bucovinenii, dar mai ales basarabenii se vor refugia masiv în România micșorată, în iunie 1940 și la începutul anului 1944, pe măsură ce Armata Roșie împingea frontul spre vest. Simt nevoia să fac această apropiere între cele două provincii românești, pentru a configura mai amplu trăsăturile unui tablou istoric din care cele două fac parte. Cu atât mai mult, cu cât Mircea Ivănoiu confesează în postfață că „ideea de start a fost aceea de a pregăti două pachete de interviuri paralele, unul pentru refugiații bucovineni și altul pentru refugiații basarabeni, dar puterile și rezervele de timp ale echipei au fost insuficiente pentru a dezvolta proiectul și pe direcția Basarabiei”.

Având ca puncte comune apartenența la același spațiu originar geoistoric, uniți prin limbă și tradiții, bucovinenii și basarabenii (îi numesc astfel pentru a sublinia o evoluție antropoistorică, dar și o consecvență aparte) au avut de suportat diferențe cultural-politice și traumatice, în funcție de stăpânirea sub care i-au aruncat deciziile diplomatico-militare de forță: primii, începând din 1774, în Imperiul Austriac (numit astfel din 1804), cei din urmă, din 1812, în Imperiul Țarist. Un alt numitor comun îl constituie unirea cu țara, în 1918, rămânând „uniți” și prin dezastrul politic, diplomatic și uman de după 28 iunie 1940. Românii basarabeni (inclusiv cei din județele sudice, cărora le datorăm, în realitate istorică, denominațiunea Basarabia/ basarabeni, aflate azi, ca și Bucovina de Nord sau Ținutul Herței, în componența Ucrainei, moștenitoare a Uniunii Sovietice) au avut parte de o deznaționalizare violentă, în comparație cu Bucovina sub austrieci. Studiul semnat de Ştefan Ungurean este binevenit și relevant în această speță delicată. Deznaționalizarea – autorul folosește termenul specios dezidentificare – operată de autoritățile imperiale de la Viena (de exemplu, prin „blocarea formării de profesori în limba română” și obligativitatea învățării limbii germane) s-a produs deodată cu forme de educare și culturalizare inerente mediului cosmopolit și calificat superior din întregul Imperiu, generând în timp nu doar modificări benefice comportamentale și de mentalitate, complementare, totuși, păstrării limbii materne în comunitățile compacte și în familie. În Basarabia, lucrurile au stat sensibil diferit, datorită viziunii țariste, ulterior sovietice, asupra stăpânirii popoarelor. Intrați și ei în malaxorul ideologic țaristo-sovietic, bucovinenii vor avea o altă formație, susține autorul prefeței, pe care au păstrat-o până în zilele noastre: „tocmai calitatea educației a mărit conștiința distinctivității bucovinenilor în raport cu moldovenii. Românii bucovineni se distingeau etnic și lingvistic de ucraineni, dar se distingeau în plan mental, cultural și civic de moldoveni”. Nu știm dacă autorul se referă strict la moldovenii din dreapta Prutului sau la cei din stânga (basarabeni), însă, distincția rămâne, oricum, valabilă. În fine, un alt punct comun, pe care și bucovinenii, și basarabenii îl datorează celei mai înaintate ideologii din toate timpurile, este „repatrierea” cetățenilor sovietici începând din toamna anului 1944, conform art. 5 al Convenției de Armistițiu. Vânarea lor pe teritoriul României, pentru a fi „repatriați” direct în Siberia sau în Kazahstan, a durat câțiva ani, majoritatea celor care au reușit să rămână fiind deportați în Bărăgan, unii ajungând în închisorile politice. Soarta bucovinenilor și basarabenilor a fost comună în multe momente istorice, mai ales în comunism. 

Postfaţa ne introduce în bucătăria demersului: semnificaţia domeniului, istoricul ideii (cele două volume sunt rezultatul unei cercetări în urma parteneriatului dintre Indiana University, Bloomington şi Universitatea „Transilvania” din Brașov, cu sprijinul Fundației ASPERA ProEdu Brașov, derulat între anii 2001-2003), managementul cercetării de istorie orală, pedagogie socială. În încheiere, Mircea Ivănoiu face și o impresionantă declarație subiectivă despre legăturile sale intime cu tema bucovineană, ceea ce nu distonează cu scopul demersului, dimpotrivă: „Până la urmă, după ascultarea zecilor de ore de înregistrare, ideea obiectivității cu orice preț este puternic subminată. Lucrarea este evident o relatare și o scriere subiectivă atunci când citești unul sau altul dintre texte. Șansa la obiectivitate a cărții rezidă în lectura integrală a ei. Potențată de talentul povestitorilor, subiectivitatea transmite umanitate și autenticitate relatării, transmite o substanță care asigură liantul social al comunității în cauză, transmite credibilitate cuceritoare, care este consonantă cu cercetarea istorică recentă”.

Proiectul de istorie orală coordonat de Ştefan Ungurean şi Mircea Ivănoiu este unul impresionant, atât sub aspectul conținutului celor peste 40 de interviuri, cât și ca volum editorial. Este o muncă de folos comunității istorice şi sociologice, precum și tuturor celor care vor să întrețină memoria unor timpuri nu foarte depărtate de prezent. Rostul pedagogic extins al unei astfel de lucrări este evident, iar încărcătura emoțională transmisă are o funcție disipativă.

În privința interviurilor, câte povești de viață atâtea istorii, piese din tabloul cu un număr infinit de lumini, umbre, nuanțe puse în evidență sau estompate în funcție de adevărurile fiecăruia dintre martori. Din toate aceste holograme vii, mărturisitoare, din corul vocilor istovite ori regenerate de moștenirea directă/ indirectă se țese un suport verosimil, remarcabil pentru înțelegerea trecutului și evitarea capcanelor prezentului, un organism autoimun, pe care îl numim, îndeobște: Istorie.  

(text apărut în revista „Confesiuni”, nr. 37/ 2016; dintr-o eroare a redacției, a apărut abia în decembrie, deși a fost trimis spre publicare în rubrica „Paradigme basarabene” în luna martie; încurcătura este explicabilă în contextul trecerii revistei, la începutul anului, de la o frecvență lunară la una trimestrială.)