vineri, 29 septembrie 2017

Consemn X a supraviețuit. Și a mai scris o carte.

 (text apărut în nr. 42-46/ 2017 al revistei „Confesiuni”)

Consemn X” – o moarte amânată



Paul Goma a fost ridicat de Securitate pe 1 aprilie 1977. Nu a fost păcăleală. În două-trei săptămâni, dopat cu substanțe chimice, tensiunea sa arterială a atins valori mortale. Înainte de arestare, nu avea oscilații ale tensiunii, nici afecțiuni cardiace. Este de ajuns să citim, la o simplă căutare pe Internet, cum se manifestă crizele de angor pectoris cu iradieri (așa cum reiese din fișa medicală penitenciară), apoi care sunt efectele produse de aconitină, administrată în doze mici. Goma este un caracter puternic, nutrit de credința sa în rostul adevărului, trecuse prin detenție politică (bătut bestial la Gherla), prin domiciliu obligatoriu (bătut crunt de securistul care „asigura” perimetrul la Lătești, în Bărăgan), supus la nenumărate presiuni psihice și morale. Niciuna nu l-a adus în pragul morții, astfel încât colegul de celulă (de la Rahova) să alerteze gardienii. Pe 2 mai 1977, sergentul major de serviciu consemnează: „arestatul STAN IOAN mi-a cerut un foc şi mi-a spus că într[-]adevăr colegul lui de cameră suferă de inimă şi că n-ar fi exclusă situaţia să se întoarcă cu faţa către perete într-o asemenea criză şi să-l găsim rece”. Pe 6 mai, pentru că urla Occidentul, a fost eliberat. De ce făceau scandal occidentalii pe tema Goma, în special, „oficina imperialismului”, Radio Europa Liberă? Prevăzând că va fi arestat, scriitorul trimisese lui Dumitru Țepeneag, la Paris, Testamentul său (scris încă din 1976, acum revăzut în contextul Mișcării pentru drepturile omului).
„La rugămintea mea, acesta îl dăduse la tradus în mai multe limbi, legalizase variantele şi le adresase unor organisme ca ONU, UNESCO, CRUCEA ROŞIE etc. şi unor personalităţi politice ca Jimmy Carter, Kurt Waldheim, Van der Stoel... Mai stabilisem cu Ţepeneag următoarele:
– dacă după 3 (trei) săptămâni de la arestare nu sunt pus în libertate, Testamentul să fie dat publicităţii – «aşadar [în acest caz, al arestării la 1 aprilie], în jurul datei de 21 aprilie»;
– dacă după 4 (patru) săptămâni de la arestare nu sunt pus în libertate, Ţepeneag va anunţa că am declarat greva foamei – «aşadar, începând de la 28 aprilie»;
– dacă după 5 (cinci) săptămâni de la arestare nu sunt pus în libertate, Ţepeneag va anunţa că am declarat greva foamei totală (şi fără apă) şi greva tăcerii – «aşadar, începând de la 6 mai»;
– dacă după 6 (şase) săptămâni de la arestare Ţepeneag nu primeşte un semn de viaţă direct (dar nu explicam ce înţeleg prin asta), înseamnă că am murit în anchetă – «deci, în 11 mai va anunţa moartea mea».
Când Goran a citit «explicaţia» Testamentului, sunt convins că nu apucase să parcurgă mai mult de un sfert din text, a deschis gura ca un peşte pe uscat, apoi s-a năpustit pe uşă afară, uitând să-mi aducă subofiţer de pază.
După câteva minute, s-a întors cu Grenadă. Comandantul era vânăt la obraz şi făcea gropiţe...”.
Pentru cine (încă) nu știe, supranumele Grenadă i-a fost dat colonelului Vasile Gheorghe de către Goma (în vreme ce generalul Pleșiță este Sacou), în Culoarea curcubeului 77. Din această carte-document, considerată roman de unii exegeți, aflăm cum s-a precipitat dispozitivul securist pentru salvarea lui Goma de la moarte, după ce-și dăduse silința să-l facă scăpat din inventar prin „moarte naturală”. Motivul? Testamentul ajunsese, în sfârșit, la opinia publică. În primele ediții ale cărții, până când Goma a putut face public numele „martorului” său (D. Țepeneag), pe care până în 1989 a încercat să îl protejeze de „brațul lung al revoluției”, cititorii se puteau întreba ce vrea să spună scriitorul în următorul pasaj:
„Carnea şi cerul gurii mele de fost deţinut rearestat încercau să mă trezească la o realitate care împlinise douăzeci de ani, dar eu refuzam, îmi era uşor să nu. Oasele-roasele de frig scânceau: «Ce faci, Ţepeneag, ce faci!?», dar eu le linişteam, la ureche: «Lasă, că mâine; mâine sau cel mai târziu poimâine, Ţepeneag are să...». Pe măsură ce orele şi zilele şi săptămânile se adunau, pe măsură ce Ţepeneag nu făcea nimic, pe măsură ce condamnarea la moarte se apropia, împopoţonată ca o paparudă de hăhăielile şi cravatele gorniste ale lui Grenadă, eu zburam şi mai lin, şi mai desprins de umbra din cale-afară de fidelă josului (...)
V-a lăsat din braţe Europa Liberă, rânjea Goran. Nici un cuvânt...
Ai văzut, Gomiţă, ce prieteni ai la Europa?, făcea Grenadă. Te-au folosit cât te-au folosit şi când au văzut că nu mai eşti bun de nimic, te-au aruncarisit...
Bineînţeles, nu credeam o iotă din spusele secureşti – dar nu-mi făcea bine să le aud (...)
După cum am aflat după şapte luni, Ţepeneag nu stătea cu mâinile-n sân. Nici ceilalţi prieteni ai mei: Virgil Tănase, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Marie-France Ionesco, Maria Brătianu, Alain Paruit...”.
Doar că, așa cum va afla din cronologia consemnată de Virgil Ierunca, totul fusese întârziat de osârdia cu care Securitatea a „asigurat perimetrul” numit România:
13 aprilie: Se confirmă ştirea arestării. Televiziunea franceză o transmite, la condiţional, pe TF 1 şi ferm pe Antenne 2 – care preia, parţial, interviul lui H. Gallais.” Occidentul a știut destul de târziu, fără dubiu, că Goma este arestat. Pe 13 aprilie, la aproape două săptămâni de la arestare, știrea se difuza „la condiţional”. Mașinăria de dezinformare își atinsese ținta. Însă, niciun sistem de manipulare nu poate ascunde și prelucra adevărul la nesfârșit. De aici toată defazarea „programului” agreat de Goma cu Țepeneag.
Venise timpul să crească tensiunea comandantului de la Rahova („Am plătit cam scump plăcerea de a vă ţine companie – cu o tensiune de 27 nu-i de glumă, dar acum e rândul tensiunii dumneavoastre să urce niţel. Vă vine greu? Ei, da, n-aţi fost obişnuit.”) și, mai ales, a strategului-adjunct Pleșiță. Dacă murea Goma în mâinile lor, în vreme ce Occidentul scria/ vorbea că oponentul e închis și nu se știe nimic de starea lui, imaginea regimului, a lui Ceaușescu însuși, avea să fie șifonată grav, în așteptarea Conferinței de la Belgrad. Cu drepturile omului nu-i de glumit, mai ales în politică și diplomație [sic]. În realitate, orice scenariu e depășit de viață.
Culoarea curcubeului nu este doar un document esențial pentru înțelegerea Mișcării pentru drepturile omului din România, ci și un prilej de încântare literară.
„Nu ştiam despre ce vorbea, aşa că am tăcut. Mi-a azvârlit hârtia adusă de Bistran... A, da, asta era: încă un punct câştigat!
Era o foaie pe care, în timp ce mă ancheta Bistran, scrisesem cu majuscule nume proprii străine (de persoane, de instituţii, de edituri). Apoi, în josul paginii, probabil într-o pauză în care anchetatorul asuda, arând din greu la procesul-verbal, eu folosisem stiloul rămas în mâna mea şi scrisesem:
«JURNAL DE IARNĂ: 25 ianuarie – 1 aprilie 1977;
JURNAL DE PRIMĂVARĂ: 1 aprilie – 11 mai 1977»...
– Deci, ştiai că te liberezi pe 11 mai! De unde dracu’?
Nu i-am răspuns. Acum îmi dădea mâna să tac. Acum ştiam că data de 11 mai 1977 pe care o aşternusem pe hârtie (nu chiar întâmplător, dar din superstiţie, crezând în 11 şi multiplii lui: 22, 33, 44, 55 etc.) devenise în ochii lui Grenadă un termen dat, o somaţie formulată.
– ‘Re-ai tu al dracu’, Goma!, a făcut Grenadă cu obidă. Uite cu cine ne-am prins noi boii-n jug! De când mama m-a făcut, n-am mai întâlnit un animal ca tine!
– Mai bine mai târziu decât niciodată – ca să nu vă rămân dator cu proverbele. L-aţi întâlnit acum! Vă recomand să nu mă uitaţi, fiindcă nu sunt o excepţie. Ne-am mai schimbat şi noi, victimele, domnule colonel, nu mai «colaborăm» cu ancheta, fără condiţii...
Grenadă şi-a tras un scaun şi s-a lăsat să cadă. Era istovit:
– Ştiai că te liberezi la 11 mai..., a reluat.
– Sau pe 9, sau pe 7 mai...
– Sau pe pizda mă-tii, futu-ţi cristoşii mă-tii de bandit!, a explodat el, a sărit de pe scaun, gata să mă lovească.
Dar nu m-a lovit. A continuat să se plimbe, greu, de parcă ar fi tras în jug.
– Ştiai! Ştiai de la l aprilie! De unde ştiai?
– Nu răspund! Secretul meu.
– Poţi să spui, că acum şi-aşa...”.
De „sus” vine ordinul ca Goma să fie salvat de urgență, așa că e dus la „Spitalul MAI «Victor Babeş». Bietul Babeş, colaborator al lui Pasteur, cui împrumutase el numele: Atelierului de Reparat Securişti.” Este însoțit de medicul de la Rahova, Doctorul Servietă, care-i înmânează medicului de la Babeș, Generalul, o hârtie cu numele pacientului – Consemn X. Am găsit în dosarul penal al lui Paul Goma mai multe „urme” ale metodologiei „umaniste” folosite de Securitate. Neliniștea administrației penitenciare este surprinsă în această apostilă a col. Gheorghe, lăsată pe o fișă completată de medic:
Dr. Radu,
În fiecare zi sau ori de câte ori este nevoie, arestatul să fie consultat şi tratat. Paza arestatului se va face în regim de [?] urgenţă. Lt. Col. s.s. indescifrabil [Vasile Gheorghe] 03.05.77”. Data este grăitoare. Pe 6 mai a fost eliberat, nu înainte ca Pleșiță să facă „onorurile”.
Simțind că situația scapă de sub control, că tovarășul suprem îl va găsi răspunzător pentru defăimarea României în lume [sic] („A venit ministrul. Şi m-a trezit cu zbierete: urla la Grenadă. Grenadă a zis că doctorul. A venit doctorul şi ministrul a răcnit la doctorul, că ce mi-a făcut, că-l împuşcă pe doctorul, că şi-aşa duşmanii zbiară că-i tratăm, ce dracu mi-a dat, de m-a adus în halul ăsta, că nu-mi pot da drumul aşa...”). Pleșiță urlă amenințător la col. Gheorghe, care aruncă vina asupra medicului. Eterna poveste a nodului gordian românesc, din cauza căruia „procesul comunismului” a devenit caduc din fașă. După 25 de ani de libertate, au fost găsiți vinovați câțiva acari. Cei de la butoane niciodată.
„Nu-mi aduc aminte ca în noaptea de 5 spre 6 mai 1977 să fi visat ceva, cu atât mai puţin liberarea. Cred că mi-a fost rău, dar nimic alarmant, probabil mă sufocam, pentru că dimineaţa colegul mi-a spus că horcăisem de moarte.
Imediat după deşteptare, inima mi-a dat iar de furcă: bătăi neregulate, dublate, întârziate, zvârcolituri dureroase şi o senzaţie terifiantă de cap-mare. Aveam un cap prea mare, prea greu, dificil de păstrat pe umeri şi mai ales de dirijat, în echilibru, la, cică, locul lui, prin lumea asta mare, cu drumuri numai serpentine.”
Consemn X a supraviețuit. În ciuda Securității. Datorită oamenilor liberi din afara „perimetrului” controlat ideologic. Și a mai scris o carte.








miercuri, 27 septembrie 2017

„eliberarea memoriei”



Astăzi este ziua de naștere a medicului Emil Căpraru, fost deținut politic.
Textul de mai jos este cuvântul introductiv al cărții nepublicate:

EMIL CĂPRARU, Eliberarea memoriei 
mărturisiri înregistrate, adnotate şi confruntate cu dosarele Securităţii 
de Flori Bălănescu

(titlul l-am stabilit împreună cu domnul doctor Căpraru, 
dar cartea nu a apărut din motive care nu țin de voința mea)

Mulți ani, întru memorie, domnule doctor!

Cuvânt introductiv

Emil Căpraru, sursa: ACNSAS
Cartea de față a prins contur și a crescut pe parcursul a peste 4 ani (2011-2015) de întâlniri și documentare. În anii 1990 discutam frecvent cu medicul Emil Căpraru probleme legate de detenția politică[1] și de practici ideologice, în general. O temă ce revenea constant era aceea a reeducării. În 2011, pierderea totală a vederii devenise ireversibilă, ca efect al unei bătăi în cap primite în timpul detenției la Jilava, și domnul doctor a considerat că este vremea să își „scrie” memoriile. Inițial, a încercat să înregistreze singur, cu ajutorul unui reportofon. Materialul audio era incoerent, nu se lega, lipsa vederii contribuind mult la sentimentul nesiguranței. Totul a început să curgă firesc din momentul în care i-am fost alături. Au urmat ani de întâlniri lungi și consistente, în care am înregistrat, am stat de vorbă, am citit dosarele de la Securitate, am făcut completări, adnotări, șlefuiri stilistice, ani de eforturi teribile din partea amândorura, de emoții în așteptarea dosarelor și întâlnirilor noastre de lucru. Treptat, ne-am dat seama că tentativa de a redacta un volum de memorii a devenit o carte la limita mai multor genuri, cu o mare încărcătură memorialistică, istorică, documentară și emoțională. Deseori în timpul rememorărilor, a trebuit să intervin, fie pentru a aduce o completare sau confirmare utilă reluării firului, fie pentru a pune capăt unei pauze emoționale prea lungi, printr-o întrebare ce declanșa legături și amintiri refulate din cauza timpului, pur și simplu, sau a unor episoade traumatizante, neplăcute ori ascunse de acel nivel al conștiinței vinovate a fiecăruia dintre noi.
Cele mai multe intervenții ale mele fac parte din dialogul pe care l-am avut de la început cu medicul Emil Căpraru, fie că am vorbit, am tăcut, am lăcrimat sau am tușit, pentru a-mi ascunde emoția. Este ceea ce aș numi dialog implicit, motiv pentru care am marcat replicile mele între paranteze drepte. Am fost și sunt acolo în permanență, după fiecare întâlnire a noastră nu m-am grăbit spre casă pentru a adăuga liniuțe de dialog în transcrieri, pentru că nu am realizat un interviu. Sper că și cititorii vor percepe acest aspect. Un al doilea tip de intervenție îl constituie secvențele documentare sau fragmente din alte mărturii și studii aplicate domeniului represiv. În sfârșit, al treilea tip de intervenție constă în notele de subsol, care au rolul de a completa, confirma, corecta, corela, de a ajuta la o cât mai utilă contextualizare spațială, cronologică, interdisciplinară și la o mai bună aprofundare a tematicii represiunii comuniste, în general, și a mecanismelor ideologice, în special, precum și a efectelor devastatoare ale acestora asupra individului și comunităților în totalitarism.   
Mărturia medicului pediatru Emil Căpraru este exemplară pentru înțelegerea profilului moral, cultural și istoric pe care l-au avut deținuții arestați și condamnați de regimul comunist din motive exterioare conștiinței lor. Născut, crescut și educat înainte de al Doilea Război Mondial și în timpul conflagrației, Emil Căpraru era în 1949, anul absolvirii Facultății de Medicină, un produs al școlii și mentalității „burghezo-moșierești”. Această amprentă l-a ajutat să supraviețuiască tuturor încercărilor de timpul sovietizării României, culminând cu detenția politică. În mod cu totul excepțional, cartea de față este utilă pentru aprofundarea fenomenului reeducării extinse (atât în sistemul penitenciar, cât şi în afara lui), pentru ceea ce s-ar putea numi reeducarea de după reeducare. Este confirmată cu asupra de măsură o idee banală în formă, delicată în conținut: după ce ai ieşit de acolo, nu vei mai fi niciodată în restul vieţii cel care ai fost sau ai vrut să fii. (Nu mai eşti nimic, să ştiţi, după ce ajungi acolo... Nu mai eşti nimic, doamnă... De altminteri, când am ieşit de acolo, mă obişnuisem cu statutul şi cu gândirea de puşcăriaş, mă dezumanizasem.) Este un aspect sintetizat de Soljeniţîn cu referire la zecile de milioane de victime ale art. 58 al Codului Penal sovietic (la noi, similar, art. 209 CP): „În ani diferiți și în decenii diferite, ancheta în virtutea articolului 58 n-a avut aproape niciodată ca scop descoperirea adevărului, ci a constat doar în procedura inevitabilă şi murdară: omul până de curând liber, uneori mândru, întotdeauna nepregătit să fie frânt, trecut printr-o conductă îngustă, a cărei armătură să-i sfâşie pielea de pe coaste cu clenciurile ei, unde să nu poată respira, încât să se roage să ajungă la capătul celălalt, şi la capătul celălalt să iasă ca un indigen fără cusur al Arhipelagului [GULAG], aruncat pe pământul făgăduinţei. (Un naiv se împotriveşte veşnic, crezând că poate ieşi din conductă îndărăt, pe unde a intrat)”[2].
Regimul comunist instalat ilegitim în România şi-a propus, şi a reușit în bună măsură, să distrugă „orice rămăşiţă aducătoare aminte”, orice urmă, semn sau însemn al vechiului regim. Experimentul reeducării (de tip Pitești) a fost clonat în câteva locuri ale sistemului concentraţionar până în 1952, majoritatea subiecţilor fiind studenţi. Dar reeducarea nu se reduce la acest experiment cunoscut și identificabil în spațiul public mai ales prin expresia argumentată de Virgil Ierunca într-o carte omonimă: „Fenomenul Piteşti”. Aparent paradoxal, reeducarea constituie în sistemul represiv-concentraţionar și scop, şi instrument pentru atingerea scopului. Nu adevărul a fost căutat în anchetele împotriva „duşmanilor de clasă” şi ai „poporului”, ci ascunderea lui în atâtea forme aberante câte permitea interpretarea largă a Codului Penal, vizând, alături de minciună şi secret, mutaţii profunde în ADNul social, cultural şi politic al naţiunii. Modelul sovietic de „profilaxie socială” este întâlnit în toată perioada comunismului românesc, atât în vremea stalinismului moscovit, cât şi în epoca dejismului de extracție stalinistă sau a ceaușismului „naționalist”.
Un sistem bazat pe valorile umanității, construit de-a lungul secolelor, s-a trezit sub asediul unei mașinării fals pedagogice şi umaniste: metodologia de tip Makarenko, poluată de ideologie, a demonstrat ce pot „clădi” artizanii urii proletariatului bolşevic atunci când ajung la putere. Când maşinăria represivă reuşeşte să distrugă acest „anticorp” nelocalizabil, nedepistabil fizic, concret, în fiinţa omenească, ci mai ales în modul imprevizibil al reacţiilor şi acţiunilor sale, proiectul ideologic reuşeşte: un om nou, reacţionând la comenzi ideologice. Fiinţa omenească a explodat, a fost zguduită, ciopârţită, aruncată în aer, făcută una cu masa inertă din care se va fi configurat, timid, omul cel diferit de restul animalelor, o tabula rasa, o cocă frământată aşa încât să reacţioneze numai la stimulii Organului Suprem. Care a fost „cel mai mare duşman” al ideologiei marxist-leniniste-staliniste? Cu ce a avut de luptat pedagogia ideologică? Tocmai cu acest „anticorp” pe care omenirea a reuşit să îl separe ca pe un antidot al fiinţei inteligente şi morale: conştiinţa de sine.

„Ura neîmpăcată împotriva dușmanului” este exprimată în stilul redundant, gol de conținuturi și aiuritor al limbii de lemn, de către Iosif Chișinevschi, despotul principal de la Propagandă, Agitație și Cultură, la ședința cu activul C.C. al P.M.R. din 3 septembrie 1953:
„Ce înseamnă vigilența? Vigilența e o calitate deosebită a comuniștilor, a elementelor revoluționare fără de partid, care se exprimă în priceperea demascării dușmanului de clasă oricum s-ar masca, oricât de șiret și de experimentat în afaceri murdare și oricât de abil de a scăpa de ochii noștri ar fi, oricum și-ar acoperi adevăratele sale intenții.
Vigilența este o lege supremă a activității de partid și de stat. Orice nepăsare în muncă față de acțiunile dușmanului, orice neglijență în păstrarea secretului de partid și de stat, orice ușurință în contactul cu elementele dușmane, orice călcare a secretului de partid și de stat, orice ușurință în păstrarea unor documente de partid constituie o trădare a partidului și statului nostru democrat popular.  (…) În interesul partidului nostru, în interesul statului nostru, în interesul poporului nostru, în interesul fiecărui activist, al fiecărui comunist cinstit, al familiilor noastre, în fiecare clipă, să muncim zi de zi pentru continua ascuțire a vigilenței politice, a vigilenței revoluționare. Fără aceasta nu putem exista, una din legile pe care se bazează partidul nostru e vigilența, păstrarea secretului de partid, întărirea continuă a partidului în lupta împotriva oricărei devieri de la linia politică a partidului, de la morala proletară, de la oricare abatere de la principiile de bază ale partidului.”[3]

Partidul-stat și regimul ideologic au rămas la putere aproape o jumătate de secol nu doar prin brațul armat – Securitatea sau prin brațul înfăptuirii justiției populare – Procuratura și Tribunalul, ci și prin retorica universală a limbii de lemn. În acest sens, una din munițiile preferate în epoca Dej a constituit-o „legionarismul”. Lupta cu dușmanul trebuia să fie aprigă, pe viață și pe moarte, în paradigmă materialist-dialectică: partidul trebuie să triumfe pe cadavrul dușmanilor săi. Iar dușmanul intern cel mai periculos, pentru a respecta directivele părinților fondatori ai comunismului, este tot ideologic. Așa se explică furia antifascistă și antilegionară, arestarea, condamnarea la grămadă a realilor și presupușilor/ inventaților ad-hoc „fasciști” și „legionari”. Furia „democrației populare” a atins către finalul anilor 1950 performanța de a anihila/ elimina tot ceea ce poporul știa despre el că este și semnifică, aruncând în închisori și lagăre de muncă forțată elevi, studenți, preoți, intelectuali de toate categoriile, medici, arhitecți, avocați, militari, țărani etc., al căror număr nu îl vom cunoaște niciodată. Pentru că, de la sfârșitul anilor 1940 și până la sfârșitul anilor 1950, „legionar” însemna aproape tot ce aparatul represiv cataloga drept „contrarevoluționar” pentru a fi reeducat prin temniță grea sau prin muncă silnică. Demonizarea prin culpabilizare și stigmatizarea prin demonizare sunt strategii folosite de regimurile comuniste.
După 1945 partidul comunist trece direct din ilegalitate la putere, pe care o fură, o păstrează și o consolidează printr-o amplă mișcare de conspirare a politicii sale interne. Oficial, realitatea este mascată de limbajul ideologic de lemn, în vreme ce în camerele de anchetă ale Securității lucrătorii ei transpiră pentru apărarea „secretului de stat”, torturându-și „dușmanii” și „trădătorii”. Proiectul partidului-stat substituie pe zi ce trece adevărul, preschimbând realitatea în ficțiune ideologică. Sistemul concentraționar este alimentat în vederea salubrizării politice, sociale, culturale, educaționale etc. Reeducarea își lărgește și întărește cercurile concentraționare dinspre sistemul peniteciar spre exterior și din afara zidurilor carcerale spre interior. Interior și exterior devin două noțiuni cu conținut indecis pentru capacitatea de a discerne a celor dispuși să înțeleagă ce li se întâmplă. Ca și la Pitești, în timpul demascărilor: internă-externă, din interior-din exterior. Unii își vor reveni, mai mult sau mai puțin, fie că au trecut pe la Pitești, fie că nu, alții vor rămâne pentru totdeauna într-o groapă fără nume, în râpele din marginea orașelor-penitenciar.

Emil Căpraru, ale cărui ambiții omenești au fost familia, profesia, normalitatea și altruismul este o victimă a mecanismului ideologic de fabricat dușmani. Prin controlul de partid și de stat, regimului îi sunt furnizate dozele de „legitimitate”. Omul să existe, cazul îl construim noi!, spune Soljenițîn, citându-i pe „ei”. Medicul de copii Emil Căpraru a revenit din coșmarul penitenciar și a rămas cu noi pentru a depune mărturie asupra vieții sale, așa cum a trăit-o, nu așa cum a încercat Partidul-Securitate să i-o prefacă. În ciuda momentelor tragice și cruciale al căror martor direct implicat a fost, Emil Căpraru a rămas un nereeducabil. Pe numele său există în depozitele CNSAS un dosar penal[4] constituit din patru volume şi două dosare de urmărire informativă. Primul DUI[5] are 4 volume, al doilea[6] unul singur.
La 21 aprilie 1955 s-a deschis pe numele lui Emil Căpraru Dosarul de verificare nr. 1377. Verificarea a durat 7 luni, după care Direcţia a III-a MAI a hotărât la 5 ianuarie 1956 schimbarea în Dosar individual de acţiune informativă (nr. 523, privind pe „MEDICUL”). Înainte de deschiderea dosarului, au avut loc verificări preliminare: „Investigaţia trebue să stabilească: Comportarea în familie şi la locul de muncă, activitatea politică din trecut şi prezent, moralitatea de care se bucură în cartier, situaţia familiară [sic], materială, anturaj, vicii, pasiuni şi altele”[7]. Dosarul nr. 523 a fost închis la 7 martie 1960[8]. În timpul supravegherii operative, Securitatea i-a fixat conspirativul „Carp”.
Un nou dosar de urmărire informativă (nr. 2154) a fost deschis de Unitatea 111B Securitate la 12 oct. 1978, cu numele de obiectiv „PEDIATRUL”. După cum se va vedea, cu precădere din activitatea Agenturii, nimeni nu era convins că Emil Căpraru a ajuns în închisoare pentru „activitate legionară” sau „contrarevoluționară”. Informatorii colportează prejudecăți și bârfe, dar și opiniile ferme, punctuale, admirative ale colegilor și superiorilor medicului. În 1978, Partidul și Securitatea nu mai vânau „legionari”, acum aveau o nouă abordare. Dacă regimul Dej anihilase „dușmanii” interni, punând la punct și sistemul de ținere sub control a potențialilor „contrarevoluționari”, regimului Ceaușescu i-a revenit „sarcina istorică” de a se lupta mai ales cu „dușmanii externi” și de a le preveni intrigile „imperialiste”, inclusiv prin controlul vigilent asupra cetățenilor români care aveau „legături cu străinătatea”. Or, soția medicului era săsoaică, drept urmare, avea rude în străinătate. Însă, amândoi aveau prieteni și colegi care emigraseră, în general din mediul lor profesional. Mai mult, împărțeau apartamentul de două camere cu un evreu parcă desprins din povești, Munișor Carol, și care avea o fiică adoptivă la Paris.
În cartea de față este vorba despre viața unui om care s-a implicat în istoria veacului său, de partea normalității. Modestia medicului Emil Căpraru ar putea fi unitate de măsură a bunului simț, a profesionalismului, a artei de a face bine semenilor în vremuri în care majoritatea se gândesc la autoconservare, iar istoria este rescrisă pe suferința sutelor de mii de deținuți politici, pe dramele milioanelor de victime directe și indirecte ale comunismului românesc. Este o carte despre viața de dinainte de Război și de după, despre supraviețuirea fără compromisuri care compromit, despre reeducare şi despre omul nou comunist și postcomunist. Pornind de la o premisă falsă, aparatul Securităţii trebuia să demonstreze o realitate inexistentă pentru a-l condamna pe Emil Căpraru la 20 de ani de muncă silnică. Deși își codifică agenții, „organul” lasă urme mai mult decât evidente asupra identității unora dintre ei. Se va vedea pe parcursul cărții în ce fel. De asemenea, se va vedea cum se desfășurau anchetele, având posibilitatea să punem față în față varianta torționarului cu a victimei. Măsurile tehnico-operative au fost ample, motiv pentru care autorul mărturiei își exclamă de câteva ori uimirea în timp ce îi citesc filele din dosarul de urmărire informativă. 
Teza noastră, potrivit căreia Emil Căpraru este o victimă fără dubiu a efectelor experimentului reeducării, este confirmată de nenumărate ori de-a lungul cărții. Emil Căpraru fusese „demascat” de studenții trecuți prin reeducare. Unii dintre aceștia ajunseseră din pepiniera experimentului reeducării (Pitești) la Gherla, Tg. Ocna, la Canal și la Jilava – în suplimente de anchetă, ulterior în Casimca Jilavei, hruba în care au fost închiși, între alții, câțiva martori reeducați ai acuzării.
Primul nume important indicat de către dosarul informativ pentru a fi asociat lui Emil Căpraru este al medicului, celebru și bine cotat în epocă, Marin Aurel. Data naşterii (23 nov. 1918) nu îl recomandă pentru o amiciţie studenţească, Emil Căpraru fiind cu 5 ani mai tânăr. Cei doi se cunoşteau de la Editura Medicală, fără a avea altfel de relaţii. Dacă nu ar fi refuzat cu obstinaţie să îi aducă şi pe alţii în puşcărie, prin asumarea paternității tuturor scrisorilor anonime trimise în contextul Revoltei de la Budapesta și ajunse în dosarul său, Securitatea ar fi brodat cu ușurință o organizație contrarevoluționară, un lot cu condamnări mari. Planul A nu a funcționat, au trecut la Planul B: legarea medicilor Emil Căpraru și Aurel Marin într-un singur lot și implicarea lor forțată la „Contingenţa cu organizaţia contrarevoluţionară depistată în 1952 la Facultatea de Medicină”.
În urma unor îndelungate urmăriri și supravegheri operative, din care nu a reieșit nimic util, Securitatea a trebuit să renunțe și la acest plan, așa că a trecut la Planul C, un plan de avarie: i l-au adăugat pe ultima sută de metri a anchetei, arestându-l în grabă, pe Gheorghe Soroiu, principalul informator din Agentura construită în jurul medicului. Soroiu trecuse prin reeducare și ispășise o primă pedeapsă, după care și-a finalizat studiile în medicină. Jalnică rezolvare a cazului, după atâția ani de urmăriri, eforturi concertate și bani cheltuiți! La data arestării lui Soroiu, Emil Căpraru era anchetat deja de aproape trei luni și jumătate. Primul era „client” vechi al Securității și al sistemului penitenciar, îl demascase el însuși pe Căpraru în timpul reeducării, dăduse note informative după eliberare, terminase facultatea, era medic, se afla deja „în câmpul muncii”. Este limpede că a fost folosit ca țap ispășitor deoarece ancheta nu a reușit să îl lege credibil, fie și la nivel formal, pe Emil Căpraru de nimeni altcineva pentru a-i fabrica un lot. Trebuia ca oamenii să fie vinovați, pur și simplu.
Din Fişa personală a lui Emil Căpraru, redactată la 29 octombrie 1956, rezultă că dosarul individual de urmărire a fost deschis pe baza informaţiilor provenite de la Direcţia a VIII-a (Anchete)[9], în urma anchetării unor deținuți trecuți prin reeducare. Cea mai relevantă categorie în economia şi construirea anchetei o reprezintă Agentura și „martorii” (deținuți reeducați aflați perpetuu la „dispoziția anchetei”, așa-numiții „martori de profesie”). Este un segment ce susţine ideea că experimentul reeducării nu s-a limitat la ceea ce s-a întâmplat în penitenciare în timpul distinct al consumării celui de tip Piteşti, ci a diseminat în restul sistemului concentraţionar, până în 1964, dar şi în afara lui. Informaţiile (reale sau nereale) obţinute prin intermediul „demascărilor externe” au fost utilizate pentru urmărirea, arestarea şi chinuirea altor oameni. Deşi experimentul a încetat în 1951/1952, „bibliografia” lui – reţeaua informativă şi baza de date internă – a fost utilizată în sistem, până la eliberările din 1964, prelungindu-se, în „libertate”, în scopul ţinerii sub control şi şantajării unora dintre foştii clienţi ai sistemului concentraţionar. Reculul reeducării se resimte până azi, chiar dacă nu la un nivel palpabil al evidențelor. Nu întâmplător, sintagma lui Paul Goma reeducare la scară naţională este o realitate şi rămâne un semnal de alarmă pentru specialişti, în lipsa unor dezbateri adecvate.

Un adolescent care, dacă ar fi știut…
…că un episod mai mult inconștient din timpul liceului va aduce atâta nefericire celor dragi…
Emil Căpraru s-a născut pe 27 septembrie 1923 în com. Mihăiţa, raionul Filiaşi, regiunea Craiova, în familia unor ţărani foarte harnici. Este cel mai mare dintre cei trei fraţi, toţi băieţi. Constantin și Ioana Căpraru şi-au ţinut băiatul în gazdă la Craiova pe durata şcolarizării la Colegiul Naţional „Carol I”, cel mai prestigios colegiu din Oltenia în epocă.
Pe când era elev în clasa a VI-a de liceu, în vara-toamna anului 1940, dirigintele îi strânge pe cei mai buni băieţi din clasă şi le spune că trebuie să intre în „mănunchiul de frăţiori”, că era datoria lor de elevi fruntaşi şi bursieri. „Activitatea” s-a redus la recomandări bibliografice şi la îndemnul de a merge la biserică. După cum va declara în primul interogatoriu (13 decembrie 1958), activitatea sa în acest „mănunchi” a constat în a aduce de acasă foiţă de staniol, capace de chibrituri, hârtie şi fier vechi... Presupusa activitate patriotică a luat sfârşit înainte de a începe: adolescenții au plecat acasă în vacanţa de Crăciun, iar în ianuarie 1941 a avut loc „Rebeliunea legionară”, după care legionarii au fost eliminați de Ion Antonescu de la putere. Comisarul Bratu l-a anchetat câteva zile, folosind tehnici de intimidare. Elevul Căpraru spune într-o declarație că „forţat de metodele teroriste am declarat şi lucruri neadevărate”[10]. Procuratura militară a regimului Antonescu, dovedind mai mult discernământ decât viitoarea procuratură comunistă, nu i-a distrus șansa de a termina liceul și a fi admis la facultate doar de dragul eliminării unor „dușmani” închipuiți.
În 1943, pe când tatăl său era pe front, Emil a fost admis la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Peste un an, tatăl a căzut prizonier în faţa Stalingradului şi avea să moară în prizonierat. Ioana Căpraru rămâne singură cu grija celor trei băieţi şi cu toate greutăţile aduse de noul regim politic. În timpul celor 6 ani de studii universitare, tânărul locuieşte în căminele studenţeşti. Sunt ani de efervescenţă dar și de mari confuzii, tinerii încearcă să se organizeze, crezând că vor putea opune rezistenţă agresiunii tot mai puternice a „progresiştilor”. În faţa răului comun, culoarea ori simpatiile politice devin secundare. Social-democraţi, legionari, ţărănişti sau liberali percep comunismul cu acuitate. Emil Căpraru este de felul său un ins taciturn, nu are înflăcărări – precum fostul coleg de colegiu, prieten şi coleg căminist Cicerone Ioniţoiu, membru al tineretului ţărănist. Singura lui pasiune este studiul, dar îi place să asiste la discuţiile în contradictoriu dintre colegi, îl impresionează mai ales social-democraţii, care par să aibă un discurs argumentat, bine articulat teoretic. Imparţialitatea şi moderaţia constituie poate motivele pentru care Emil este propus şi ales cu majoritate de voturi în 1946, în anul III de studii, secretar general al Societăţii Studenţilor în Medicină din Bucureşti (SSMB). Comuniştii erau în plină ofensivă, controlau guvernul, apăruse Frontul Democraţiei Universitare (FDU), transformat la al doilea Congres Naţional, ţinut între 25-27 mai 1947 la Cluj, în Uniunea Naţională a Studenţilor din România (UNSR). Implicarea în ajutorarea studenţilor în anii de maximă ofensivă ideologică (1946-1958, cu o paranteză de 4 ani între 1948-1952, când a trecut prin externat-internat-secundariat, stagii obligatorii de desărvârşire profesională pentru un medic, muncind şi locuind practic în spital), îi va aduce lui Emil Căpraru nu mulțumirea înfăpturirii binelui, ci răsplata cu eliminarea din învățământul universitar, de la Editura Medicală, arestarea, condamnarea la 20 de ani de muncă silnică, 8 ani de degradare civică, nenorociri abătute asupra membrilor familiei sale, mai ales asupra soţiei – studentă în an terminal la Medicină, şi fiului în vârstă de numai un an. Pagubele morale și afective ale unei astfel de „afaceri” devin incalculabile pentru familie.
Emil Căpraru a fost arestat în ziua de 13 decembrie 1958. În ziua aceea, medicul a luat trenul spre Câmpina, de unde s-ar fi întors cu provizii alimentare de la socrii săi, atât de necesare tinerei familii care locuia cu chirie, trăind din venituri modeste. Fusese eliminat din partid, de la Editura Medicală şi mutat ca medic în alt spital. La coborârea din tren, în gara Ploieşti, a fost „umflat” de securiști și târât prin mulțime, înghesuit în mașina neagră a Securității...
În ciuda scenariilor Securităţii, Emil Căpraru este, esenţialmente, medic pediatru, un profesionist desăvârşit şi un om care și-a iubit familia și aproapele. Este suficient să rostesc într-un mediu, oricare, numele său și măcar un „fost copil” sau părinte îi evocă recunoscător memoria[11].
Pot spune că, în bună măsură, i-am câștigat încrederea și sper că prin cartea de față vor avea de câștigat atât istoricii, cât și toți cei care vor să cunoască istoria secolului al XX-lea în detaliile și nuanțele ei puțin vizibile și verosimile pentru zilele noastre.
Mai întâi am cunoscut omul, cu un sfert de secol în urmă. Am cunoscut apoi medicul (care mi-a îngrijit copilul în primii lui ani de viață), de ale cărui sfaturi țin cont și astăzi. Ocupându-mă de peste 20 de ani de problematica represiunii ideologice în România, treptat am învățat să îl cunosc pe fostul deținut politic. Experiența de cercetător în istoria recentă, ipostază în care deseori am stat de vorbă cu foști deținuți ai regimului comunist ori cu rudele acestora, mi-a întărit convingerea că un astfel de om (bărbat sau femeie) nu dă acces oricui către gândurile și intimitățile sale. Încrederea se construiește dacă există punți comune. Între medicul Emil Căpraru și mine aceste punți sunt solide. Este motivul pentru care vă propunem o carte în care mărturisitorul este asistat de un interlocutor dublat la rândul lui de calitatea de martor, nu întotdeauna comod, dar care poate depune, la rândul lui, mărturie despre zbuciumul și realitățile nefalsificate ale eliberării memoriei celui dintâi.


Flori Bălănescu
aprilie 2015

















[1] Am publicat în revista „Arhivele Totalitarismului”, nr. 2/1995, fragmente dintr-un interviu cu domnia sa despre detenția la Salcia, intitulat Dreptul de a muri; în același număr al revistei a apărut și interviul luat medicului Miltiade Ionescu (Mache), sub titlul Nu suntem neguțători de orori. Ambele interviuri au fost realizate împreună cu istoricul Mircea Stănescu, la 14 ianuarie și 10 aprilie 1995.
[2] Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, vol. 1, Editura Univers, Bucureşti, 2008, p. 85.
[3] Stenograma integrală a ședinței, în ANIC, Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 48/ 1953, ff. 1-26.
[4] R.P.R., Dos. Nr. 39449, MINISTERUL AFACERILOR INTERNE, ARHIVA OPERATIVĂ, Ancheta – CĂPRARU EMIL ŞI ALŢII, Data 11 oct. 1960 [cota nouă a CNSAS e scrisă de mână cu creionul dar şi pe un autocolant cu cod de bare: P. 050377]. Primul volum are 287 de file, vol. 2 – 110 file, vol. 3 – 137 file, vol. 4 – 91 file.
[5] Nr. 208779.
[6] Nr. 208792.
[7] ACNSAS, Fond Informativ (DUI), dos. 208779, vol. 1, f. 25.
[8] Hotărâre pentru închiderea Dosarului individual nr. 523 privind pe Căpraru Emil. Dosarul s-a deschis la data de 5 ianuarie 1956. Acţiunea s-a închis la data de 7 martie 1960. Ce mijloace s-au folosit (informatorii se vor arăta cu numele şi categ.). Agenţii: „Mircea Traian”, „Călin”, „Ghiţescu Ion”, „David”, „Sorin Tomescu”, anchete, supraveghere operativă, expertiză grafică.  A. – caracterul materialelor compromiţătoare existente în dosar (pe scurt): Acţiunea informativă individuală asupra lui Căpraru Emil s-a deschis pe baza unor declaraţii din care rezultă că sus-numitul s-a infiltrat în partid din ordinul organizaţiei legionare. (...) Împotriva lui Căpraru Emil (numele şi pronumele [sic]) s-au luat următoarele măsuri operative: A fost arestat la data de 13 decembrie 1958 iar prin sentinţa  nr. 544 din 26 mai 1959 a fost condamnat la 20 ani muncă silnică (arestare, condamnare, eliberare, supraveghere informativă, domicilii obligatorii etc.). C. – Motivarea amănunţită a închiderii dosarului (indivizii au fost condamnaţi, au decedat, materialele sunt de mică importanţă, indivizii n-au avut legături organizate sau nu mai au astfel de legături): CĂPRARU EMIL a fost condamnat pentru activitatea sa contrarevoluţionară. DUI, dos. 208779, vol. 2, ff. 482-484.
[9] În perioada 1948-1952, Direcția a VIII-a s-a ocupat de Cadre, în urma HCM nr. 1361/11.07.1956 preia Anchetele, până în 1962.
[10] ACNSAS, DUI nr. 208779, vol. 2, ff. 27-31 r-v.
L-am cunoscut personal pe domnul doctor. Un mare OM. Mi-a evaluat si ingrijit fetita in primii 3 ani din viata ei. Profesionalismului dumnealui este recunoscut dar eu am gasit in domnul doctor Capraru, in afara de acest profesionalism, o vorba buna, un suflet cald, un optimism enorm pe care ni-l inspira. Ajungeam la dansul plini de ganduri negre... plecam cu zambetul pe buze, increzatori ca ce ni se intampla sunt lucruri normale! Niciodata nu a trebuit sa-mi conving copilul, desi mic, sa mergem la d-nul Doctor. Mergeam in vizita la un prieten drag, lucru simtit si de copil. Mai am si acum caietul in care scria evaluarile Andreei! Il pastrez alaturi de cartea cu autograf pe care ne-a facut-o cadou si impreuna cu alte lucruri importante din cei 17 ani ai Andreei... Nu mai spun ca ne-a oferit un sprijin moral intr-o perioada foarte grea din viata noastra. Cred ca nici 10 psihologi buni nu ar fi facut ce a facut d-nul doctor pentru noi in acea perioada. Il salut cu respect, cu mare drag... ne gandim de multe ori la dumnealui... Daca se poate, va rog sa-i transmiteti , nu stiu daca isi mai aminteste de noi - la cati copii au trecut prin mainile dumnealui - ca Andreea s-a facut mare, are 17 ani si este DESTEAPTA exact cum a prevazut dansul :) De multe ori ma uit la ea si imi aduc aminte cu mare drag vorbele dumnealui... Cu mult respect, Carmen Bulea (comentariu postat pe blogul meu)

miercuri, 13 septembrie 2017

în loc de introducere la o carte apărută în 2015

În loc de introducere
Recurențele reeducării

„...după două-trei decenii, aveau să devină toţi o ţară întreagă de piteştizaţi. Adică oameni care să mărşăluiască – 23 de milioane – în acelaşi pas mental, fără ca gardianul să le bată ritmul. Oamenii deveniseră atît de obosiţi şi atît de descurajaţi – pentru că americanii nu mai veneau, ruşii păreau din ce în ce mai departe – încît, deşi vedeau că, de fapt, al nostru, ca bradul, naşul, nea Nicu, românaşul nostru, ne beleşte şi ne distruge, şi ne strică tot, au înţeles că nu mai e nimic de făcut şi s-au resemnat, s-au retras biologic şi au început un fel de hibernare. Eu aş folosi chiar un termen insultant: românizare. Adică românul s-a retras nu în codru, asta e o chestie poetică, ci s-a retras în peşteră şi stă acolo. Şi stă acolo nu ca să hiberneze, ci ca să aştepte să treacă apa peste el”.
(Paul Goma)


Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2015
În istorie este ca în medicină. Dacă nu tratăm cauzele, ci mereu simptomele, o să ne scăldăm veșnic în apa călîie și tulbure a abuzurilor, a compromisurilor, a lipsei de discernămînt. Dacă medicina alternativă a devenit tot mai căutată în ultimii ani, pentru îngrijirea&educarea trupului și a minții,  istoria alternativă, ca practică pedagogică, a fost respinsă violent după 1989, culminînd cu „scandalul manualelor școlare” de la începutul anilor 2000. Tot felul de voci și produse ale mentalității proto-comunisto-securiste, de la Sergiu Nicolaescu și Ecaterina Andronescu pînă la Marius Tucă, au resuscitat la cote de azil psihiatric prejudecățile, sfertodoctismul și idiosincraziile românilor de toată teapa. De la profesori și ziariști, pînă la taximetriști și pleava politicii românești, fiecare a avut de comentat, de corectat, de condamnat, cu o siguranță de sine demnă de o curte de casație. O jumătate de veac de reeducare comunistă și-a arătat roadele în cîteva luni de asediu mediatic. Ideologia unică, Partidul unic, manualul unic au fost mijloacele de uniformizare pentru obținerea omului-nou, care n-a încetat să existe în postdecembrism, așa încît să se trezească pe 1 ianuarie 1990 om liber. Libertatea ține de educație, în toate accepțiunile ei extinse, ține de construirea unei mentalități a drepturilor și libertăților, în timp, cu mecanisme specifice. Un om reeducat nu se dez-reeducă la comandă, doar pentru că s-a anunțat la postul public de televiziune că dictatorul a fugit.
Pentru repunerea în funcțiune a unei normalități de avarie ar fi fost nevoie de lustrație și de condamnarea comunismului după modelul Nürnberg. Singura voce consecventă, care nu s-a dezmințit (nu s-a speriat, nu s-a desolidarizat, în primul rînd de sine) în funcție de schimbarea guvernelor și a președinților, a fost a lui Paul Goma. Este motivul pentru care nu a fost nici repus în drepturi, nici onorat de vreo instituție publică sau culturală a statului de drept român.
În decembrie 1989, intelectualii „rezistenței prin cultură” au sărit pîrleazul din Turnul Metafizic în Turnul Puterii. Au confundat prezența responsabilă în Cetate cu pragmatismul politic. Este o constatare obiectivă în toată subiectivitatea ei. Și dacă nu faci parte, mai mult: dacă te ții departe, de/ din diversele comitete, grupuri, comisii nu vei fi bine situat niciodată, „audiența” crescînd în raport direct cu notorietatea. În România, dacă nu ești notoriu, nu ești elită. De aici și lipsa de implicare adecvată a intelectualității în viața reală. Excepțiile sunt demne de tot respectul.

De multe decenii, Paul Goma este excepția care face diferența. În ciuda tuturor încercărilor instituționalizate, de grup ori individuale de a-l desfigura ca om și ca scriitor, Paul Goma a fost și rămîne reperul nostru, indiferent cîte statui efemere se înghesuiesc pentru a ocupa spațiul notorietății de o clipă.