marți, 25 iulie 2017

rămâi sau pleci

Homo europenicus epi-curensis in-sapiens

Unii dintre noi muncesc din greu la proiecte în beneficiul comunității pentru plăți simbolice (de râsul lumii) sau fără plată, așa că îmi permit să formulez următoarea chestiune (cred că aveam voie să-mi permit și dacă aș fi fost răsplătită cum se cuvine!, dar n-o să vezi așa ceva în România!)... așa..., ziceam că mă deranjează următorul aspect:
Multă lume consideră că în virtutea drepturilor și libertăților tinerii noștri frumoși și, desigur, foarte dotați intelectual și profesional pot pleca din România după pofta intereselor ce-i animă etc. etc. Alții, la extremă, vor să-i îngrădească, imputându-le că-și trădează semenii și țara școlarizându-se în sistemul public (gratuit) de învățământ, dar muncind apoi pentru străini etc. etc.
Tocmai am auzit la știri că a crescut brusc interesul pentru facultățile de medicină, creștere aflată în strânsă legătură cu scopul plecării în Occident după absolvirea facultății, pentru a practica medicina pe alte meleaguri. Știm bine că România s-a cam golit de personal medical, superior și mediu, știm și de ce.
Sunt de părere că într-o lume a libertăților, dreptul la liberă mișcare trebuie respectat, am suferit atâtea decenii (comuniste) de interdicția de a ieși din țară, încât înțelegem acest lucru. Scenariile cu impunerea practicării în România, dacă te-ai școlit pe banii statului, intră în coliziune cu drepturile mai sus-menționate.
Dar, dacă în permanență doar ne plângem (să nu confundăm jelaniile cu critica, atunci când mai și muncim pe bune, suntem profesioniști, corecți, plătim impozite etc.) și vrem salarii mai mari, tot mai mari, fără să dovedim că avem competențe, seriozitate, onestitate, capacitate de a ne solidariza activ și de a empatiza etc., adică o dimensiune conștientă și asumată de constructori, nu de bocitoare și ființe care doar împut și distrug locul de sub picioarele lor și ale altora! – cum vrem să construim o mentalitate de cetățeni responsabili, care iau decizii și muncesc în deplin discernământ și consecvență nu doar cu principiile pe care „formatorii de opinie” le latră frumos, ci și cu propria noastră statură morală? Așa încât să punem umărul la asigurarea unor condiții care să nu ne mai „gonească” de acasă!?
Toată lumea vrea bani mulți și trai ca-n Dallas, dar de unde bani dacă n-ai decât corupție, fără producție? Uite c-a ieșit și-o rimă! Discutam lucrul ăsta ieri, cu copilul meu de nici 16 ani, care la un moment dat, excedat, spune: „Dar să tipărească bani!” I-am explicat cum e cu banii, care nu-s reali, dacă n-au acoperire în creșterea economică (și ea trebuie să fie reală, nu doar statistică, în funcție de cât au mai lăsat românii care muncesc în UE în supermarketurile românești și nu numai, când au venit în concediu).
Tinerii noștri frumoși, desigur, și dotați intelectual&profesional de nu se poate (asta tot din statistici, altfel, suntem întruchiparea paradoxului: dintr-un sistem educațional corupt până-n măduvă, în sensul cel mai propriu al termenului, tot ies „cei mai deștepți copii”/ „păcat că n-au avut noroc pe lume”) aud mereu, pe toate canalale (oficiale, media, familiale), că banu-face-puterea, că scopul final al oricărei diplome obținute (nu contează cum, trăiască furtul/ plagiatul) este aterizarea în UE.
În realitate, noi (un noi generic, colectiv) îi împingem să fie atât de superficiali, atât de lipsiți de simțul realității și – să mă ierte tovii de la butoanele corectitudinii politice care spun că dacă nu ești întocmai după chipul și asemănarea portretului-robot al „omului european” nu ești patriot /sic/ – de simțul educat al identității.
Ce nu spun marii analiști ai nației: că nu doar hemoragia de medici, ingineri, absolvenți de studii superioare în general, a adus trupul viu al României în anemie severă, ci și, măcar în egală măsură, pierderea muncitorilor calificați, din toate meseriile, meserii care nu se mai învață în școlile profesionale, chiar dacă au fost reintroduse în structura învățământului. Ce nu mai spun ei: și oamenii activi din mediul rural, mai școliți, mai neșcoliți, s-au scurs către câmpurile altora (livezi, culturi de căpșune, de busuioc, de roșii etc. etc.), lăsându-le în paragină pe ale lor, așa mici cum erau (dar puteau să producă și să arate cum se cuvine). Marii analiști, bine stipendiați pentru toată vrăjeala pe care ne-o servesc fără contenire, nu ne spun de ce pleacă oamenii muncitori, dar rămân aici ei, „analiștii” de toată mâna. În fine, multe sunt de spus.
Hai să plecăm toți în UE și în State! De unde, eventual, să facem opoziție anti. Rămâne de văzut anti-cui? Și ce sens mai are. Mai rămâne de văzut și cum ne vom descurca atunci când vom fi nevoiți să ne întoarcem – din diverse motive-(br)exituri/ crize economice, politice, revărsări masive de emigranți care provoacă nu doar probleme previzibile etc. etc. Ne vom întoarce într-o casă părăsită, topindu-se pe picioare, golită de fluxul vieții și plină de metastaze? Ca să ce? Ca să ne mai luăm câte-o mașină scumpă, înmatriculată în Bulgaria, cu care să ne dăm în gropi pe șoselele/ autostrăzile /sic/ patriei? Să ne mai facem câte-o vilișoară, la munte/ la mare?
Hai să plecăm, oricum suntem cam „plecați”, și să ne plângem occidentalilor că istoria a fost dintotdeauna vitregă cu noi.
Și mai ce? Goma dixit: nu vrem oare și cheia de la casa de bani...?


vineri, 7 iulie 2017

„Jos victimele incorecte politic!”

A apărut ultimul număr al revistei „POLEMICI”, iunie/ 2017

Naşterea mitului Goma. Străinătatea de acasă. VII.

Cine ajută pe un legionar se face vinovat de ajutor legionar – deci și el devine legionar!
(replică din romanul Patimile după Pitești)


O replică egală cu concluzia unui tratat, exprimând sintetic (și memorabil), fie și în formula unui prozator, un „adevăr” ideologic aflat la baza mașinăriei represive, un combustibil care nu a ars total, nu s-a epuizat nici odată cu stoparea experimentului reeducării de la (sau de tip) Pitești, nici nu a încetat să resuscite vigilența criminală a partidului-stat până în 1989. Urmările tragice ale Reeducării la scară națională se văd până astăzi, sunt funcționale în legislația românească „democratică” și în reflexele sfertodocte ale clasei /sic/ politice.
Sub un văl de liberalizare, lumea românească intelectuală încarnează ceea ce un scriitor ridicat din sărmănitatea condiției lui (Maxim Gorki), ajuns cureaua de transmisie a stalinismului, propovăduia în slava noii religii: scriitorii trebuie să fie mecanicii culturii și ingineri ai sufletului. Așa cum, probabil, ciocănitoarea e medicul pădurilor, doar că ea nu știe.
În reeducare lucrurile, stările, cuvintele, gesturile, reflexele devin opusul lor, dușmanul lor, umbra lor, dublul lor, nimic nu mai respectă codurile elementare de emisie-recepție, de percepție și interpretare. „Căcatul” se însuflețește, dobândește „identitate”, așa încât martorul-narator intră într-o zonă de confort psihic atunci când constată că doar căcatul a mai rămas ce a fost, adică miroase ca atare, semn că un strop din umanitatea pe care o știa s-a „recuperat”:

Ștef țopăie – din nefericire, în contratimp, așa că încasează toate loviturile. Se vaietă, atât.
Spune banditule, cum a uneltit Maniu împotriva poporului muncitor și a clasei muncitoare? Împotriva Partidului Comunist? – acum îl lovește peste coate, peste umeri. Ștef face semne disperate că spune, spune orice, numai să nu mai fie bătut. (...)
Ștef încearcă să evite loviturile. Dar, dintr-o dată se oprește, cu toate că bâta lui Țurcanu răsună sec în oasele lui. Și strigă, cu glas ascuțit, ai zice de femeie:
Iuliu Maniu este un martir în țara asta în care martirii se numără cu…
Nu mai aflăm cu cât se numără martirii – în țara asta. Oricum, atâția, plus unu: David Ștefănescu din Ploiești. La urmă – ce târziu vine, aici, la urmă –, Țurcanu însuși îl culege de pe ciment, unde l-a frământat cu picioarele, unde s-a șters pe picioare de el ca de o ștergătoare, îl duce la tinetă și îl scufundă – ținându-l de glezne. De fiecare dată când îl ridică, întreabă:
Martir, Maniu? Căcat, nu martir!
Și iar îl bagă, cu capul în jos. Și iar îl scoate, și iar îl întreabă, și iar îl scufundă. Până când Gherman:
Destul, dom’ Țurcanu, face bulbuci!
Descumpănit, cu picioarele moi, Țurcanu se oprește. Privirea rătăcită, de abia trezit din somn. Îl lasă pe Ștef să cadă, morman, lângă tinetă, apoi vine și se trântește pe pat.
De astă dată mirosul dinspre el este clement, omenesc – și familiar, îl cunoaștem cu toții, dinainte de 4 Spital...”.




Ce au făcut scriitorii după 1989, când li s-a dat voie de la miliție să vorbească (o expresie pe care Goma a repetat-o cu obstinație, motiv în plus pentru breslime să-l deteste furibund)? E de ajuns să privim spre scandalul recent de la USR. S-a răsculat sindicatul scriitorilor la începutul anilor 1990, când editura Humanitas topea tirajul cărții Culoarea curcubeului, o carte-document căreia i-a stâlcit și titlul (Culorile curcubeului fiind exact opusul), o carte care face parte din istoria poporului român și din istoria literaturii, încă nescrise? Nu! Ar fi fost un gest prea fățiș de solidarizare, fie și tardiv, cu un paria al culturii române. Or, scriitorii și intelectualii români, în general, nu au (avut) apetență pentru o asemenea îndeletnicire. S-a lezat scriitorimea când criticul fanion al literaturii române a dat ucaz împotriva lui Goma, în oficiosul USR? Să ne amintim: Adio, domnule Goma! (noiembrie 1998)? Nu! Măcar în această privință au rămas consecvenți... (Excepțiile confirmă realitatea.) Când, mai precis, s-a supărat o parte a scriitorimii? Abia alaltăieri, în 2015, pentru o nimica toată: unui poet de curte useristă i s-a dat cel mai important premiu național pentru poezie. Față de monstruozitatea morală și mentală în care își supraviețuiește lumea literară românească, nu de 30, ci măcar de 70 de ani, supărarea asta „principială”, hodoronc-tronc, pare ca o notă informativă a „dragului meu turnător” – de care „beneficiarul” a aflat ieri și care n-a produs niciun efect asupra sa –, pe lângă teroarea pe care a încasat-o Ștefan Davidescu – martorul real al lui Goma – în reeducare, la Pitești.
Să nu vezi mereu, ca intelectual, în reflexele societății urmările unui îndelungat mecanism ideologic, este grav pentru acea societate, pentru speranța ei de a depăși o tranziție mentală interminabilă, devenită în 27 de ani de libertate politică o adevărată împotmolire, o boală cronică imună la orice antidot. Să te arunci la experimente douămiiste, în orice domeniu, trecând peste clasici, este ca și cum ai considera că viitorul este o categorie spontană. Trecutul trebuie dislocat din memoria și conștiința individuală și comunitară cu laserul noii ideologii. Oricum, acolo „sus”, s-a hotărât ce e bine/ rău, corect/ incorect, adevărat/ fals. Deci, să aplaudăm/ huiduim la comandă politică. Pesemne că dacă Maniu a fost „fascist”, după 1990 PNȚ trebuia neapărat infiltrat și doborât la pământ, ca un copac secular în calea unei autostrăzi abia planificate pentru comisioane grase.
Iresponsabilitatea, reaua intenție, lașitatea și, nu în ultimul rând, incultura (ceea ce Goma numește plastic prin „analfabetism”) unor oameni de cultură /sic/ au creat mai multă confuzie și nesiguranță în opinia publică decât slaba calitate profesională și morală a clasei politice. Să arunci în presă pe seama susținătorilor lui Goma sau a criticilor conducerii USR expresii ca „simpatizanți legionari”, antisemiți, gospodine etc. nu e tocmai responsabil, bine intenționat, curajos și cult. Obișnuiți până în 1989 să „reziste” prin „autonomia esteticului” și (auto)ficțiune, azi puternicii establishmentului cultural consideră orice abatere de la linia corectitudinii (noua ideologie) o „ficțiune”. Nimeni nu poate avea dreptate, în afara cadrului organizat și condus de oligarhie. Așa cum Goma nu avea dreptul să fie talentat, pentru că gândea prea mult de unul singur, se abătea de la linie, nu era conform. Sigur, e rușinos să (re)citești azi cum hulitul scriitor, ucis ritual de ai lui braț la braț cu Securitatea, îi propunea pe confrații lui de litere editurilor pariziene, cum și de ce refuzau ei.
Toate sunt reflexe ale unei îndelungate reeducări comuniste, care, de la un anumit punct, s-a făcut cu implicarea „nemijlocită” a victimelor. Este paradoxal, sau numai aparent paradoxal: deținuții politici trecuți prin reeducare și-au recăpătat în proporții personalizate atributele identității, conștienți de răul pe care au fost forțați să-l treacă – majoritatea au traversat în chinuri pustiul dar au ieșit teferi –, însă cei reeducați pervers, subtil, suntem noi, cei care nu am trecut pe acolo, care n-am fost la Borodino (pentru a-l parafraza tot pe Goma). Continuând astfel, dacă nu ne trezim din lipiciosul vis al libertății primite și nu câștigate în lupta cu noi înșine, mă tem că nu mai e mult până vom striga la unison, ceea ce deja s-a instigat ultima oară prin Legea 217/ 2015: Jos victimele incorecte politic! 

http://ratioetrevelatio.com/ro/contemporani-romani/97-patimile-dupa-piteti-paul-goma.html