vineri, 29 septembrie 2017

Consemn X a supraviețuit. Și a mai scris o carte.

 (text apărut în nr. 42-46/ 2017 al revistei „Confesiuni”)

Consemn X” – o moarte amânată



Paul Goma a fost ridicat de Securitate pe 1 aprilie 1977. Nu a fost păcăleală. În două-trei săptămâni, dopat cu substanțe chimice, tensiunea sa arterială a atins valori mortale. Înainte de arestare, nu avea oscilații ale tensiunii, nici afecțiuni cardiace. Este de ajuns să citim, la o simplă căutare pe Internet, cum se manifestă crizele de angor pectoris cu iradieri (așa cum reiese din fișa medicală penitenciară), apoi care sunt efectele produse de aconitină, administrată în doze mici. Goma este un caracter puternic, nutrit de credința sa în rostul adevărului, trecuse prin detenție politică (bătut bestial la Gherla), prin domiciliu obligatoriu (bătut crunt de securistul care „asigura” perimetrul la Lătești, în Bărăgan), supus la nenumărate presiuni psihice și morale. Niciuna nu l-a adus în pragul morții, astfel încât colegul de celulă (de la Rahova) să alerteze gardienii. Pe 2 mai 1977, sergentul major de serviciu consemnează: „arestatul STAN IOAN mi-a cerut un foc şi mi-a spus că într[-]adevăr colegul lui de cameră suferă de inimă şi că n-ar fi exclusă situaţia să se întoarcă cu faţa către perete într-o asemenea criză şi să-l găsim rece”. Pe 6 mai, pentru că urla Occidentul, a fost eliberat. De ce făceau scandal occidentalii pe tema Goma, în special, „oficina imperialismului”, Radio Europa Liberă? Prevăzând că va fi arestat, scriitorul trimisese lui Dumitru Țepeneag, la Paris, Testamentul său (scris încă din 1976, acum revăzut în contextul Mișcării pentru drepturile omului).
„La rugămintea mea, acesta îl dăduse la tradus în mai multe limbi, legalizase variantele şi le adresase unor organisme ca ONU, UNESCO, CRUCEA ROŞIE etc. şi unor personalităţi politice ca Jimmy Carter, Kurt Waldheim, Van der Stoel... Mai stabilisem cu Ţepeneag următoarele:
– dacă după 3 (trei) săptămâni de la arestare nu sunt pus în libertate, Testamentul să fie dat publicităţii – «aşadar [în acest caz, al arestării la 1 aprilie], în jurul datei de 21 aprilie»;
– dacă după 4 (patru) săptămâni de la arestare nu sunt pus în libertate, Ţepeneag va anunţa că am declarat greva foamei – «aşadar, începând de la 28 aprilie»;
– dacă după 5 (cinci) săptămâni de la arestare nu sunt pus în libertate, Ţepeneag va anunţa că am declarat greva foamei totală (şi fără apă) şi greva tăcerii – «aşadar, începând de la 6 mai»;
– dacă după 6 (şase) săptămâni de la arestare Ţepeneag nu primeşte un semn de viaţă direct (dar nu explicam ce înţeleg prin asta), înseamnă că am murit în anchetă – «deci, în 11 mai va anunţa moartea mea».
Când Goran a citit «explicaţia» Testamentului, sunt convins că nu apucase să parcurgă mai mult de un sfert din text, a deschis gura ca un peşte pe uscat, apoi s-a năpustit pe uşă afară, uitând să-mi aducă subofiţer de pază.
După câteva minute, s-a întors cu Grenadă. Comandantul era vânăt la obraz şi făcea gropiţe...”.
Pentru cine (încă) nu știe, supranumele Grenadă i-a fost dat colonelului Vasile Gheorghe de către Goma (în vreme ce generalul Pleșiță este Sacou), în Culoarea curcubeului 77. Din această carte-document, considerată roman de unii exegeți, aflăm cum s-a precipitat dispozitivul securist pentru salvarea lui Goma de la moarte, după ce-și dăduse silința să-l facă scăpat din inventar prin „moarte naturală”. Motivul? Testamentul ajunsese, în sfârșit, la opinia publică. În primele ediții ale cărții, până când Goma a putut face public numele „martorului” său (D. Țepeneag), pe care până în 1989 a încercat să îl protejeze de „brațul lung al revoluției”, cititorii se puteau întreba ce vrea să spună scriitorul în următorul pasaj:
„Carnea şi cerul gurii mele de fost deţinut rearestat încercau să mă trezească la o realitate care împlinise douăzeci de ani, dar eu refuzam, îmi era uşor să nu. Oasele-roasele de frig scânceau: «Ce faci, Ţepeneag, ce faci!?», dar eu le linişteam, la ureche: «Lasă, că mâine; mâine sau cel mai târziu poimâine, Ţepeneag are să...». Pe măsură ce orele şi zilele şi săptămânile se adunau, pe măsură ce Ţepeneag nu făcea nimic, pe măsură ce condamnarea la moarte se apropia, împopoţonată ca o paparudă de hăhăielile şi cravatele gorniste ale lui Grenadă, eu zburam şi mai lin, şi mai desprins de umbra din cale-afară de fidelă josului (...)
V-a lăsat din braţe Europa Liberă, rânjea Goran. Nici un cuvânt...
Ai văzut, Gomiţă, ce prieteni ai la Europa?, făcea Grenadă. Te-au folosit cât te-au folosit şi când au văzut că nu mai eşti bun de nimic, te-au aruncarisit...
Bineînţeles, nu credeam o iotă din spusele secureşti – dar nu-mi făcea bine să le aud (...)
După cum am aflat după şapte luni, Ţepeneag nu stătea cu mâinile-n sân. Nici ceilalţi prieteni ai mei: Virgil Tănase, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Marie-France Ionesco, Maria Brătianu, Alain Paruit...”.
Doar că, așa cum va afla din cronologia consemnată de Virgil Ierunca, totul fusese întârziat de osârdia cu care Securitatea a „asigurat perimetrul” numit România:
13 aprilie: Se confirmă ştirea arestării. Televiziunea franceză o transmite, la condiţional, pe TF 1 şi ferm pe Antenne 2 – care preia, parţial, interviul lui H. Gallais.” Occidentul a știut destul de târziu, fără dubiu, că Goma este arestat. Pe 13 aprilie, la aproape două săptămâni de la arestare, știrea se difuza „la condiţional”. Mașinăria de dezinformare își atinsese ținta. Însă, niciun sistem de manipulare nu poate ascunde și prelucra adevărul la nesfârșit. De aici toată defazarea „programului” agreat de Goma cu Țepeneag.
Venise timpul să crească tensiunea comandantului de la Rahova („Am plătit cam scump plăcerea de a vă ţine companie – cu o tensiune de 27 nu-i de glumă, dar acum e rândul tensiunii dumneavoastre să urce niţel. Vă vine greu? Ei, da, n-aţi fost obişnuit.”) și, mai ales, a strategului-adjunct Pleșiță. Dacă murea Goma în mâinile lor, în vreme ce Occidentul scria/ vorbea că oponentul e închis și nu se știe nimic de starea lui, imaginea regimului, a lui Ceaușescu însuși, avea să fie șifonată grav, în așteptarea Conferinței de la Belgrad. Cu drepturile omului nu-i de glumit, mai ales în politică și diplomație [sic]. În realitate, orice scenariu e depășit de viață.
Culoarea curcubeului nu este doar un document esențial pentru înțelegerea Mișcării pentru drepturile omului din România, ci și un prilej de încântare literară.
„Nu ştiam despre ce vorbea, aşa că am tăcut. Mi-a azvârlit hârtia adusă de Bistran... A, da, asta era: încă un punct câştigat!
Era o foaie pe care, în timp ce mă ancheta Bistran, scrisesem cu majuscule nume proprii străine (de persoane, de instituţii, de edituri). Apoi, în josul paginii, probabil într-o pauză în care anchetatorul asuda, arând din greu la procesul-verbal, eu folosisem stiloul rămas în mâna mea şi scrisesem:
«JURNAL DE IARNĂ: 25 ianuarie – 1 aprilie 1977;
JURNAL DE PRIMĂVARĂ: 1 aprilie – 11 mai 1977»...
– Deci, ştiai că te liberezi pe 11 mai! De unde dracu’?
Nu i-am răspuns. Acum îmi dădea mâna să tac. Acum ştiam că data de 11 mai 1977 pe care o aşternusem pe hârtie (nu chiar întâmplător, dar din superstiţie, crezând în 11 şi multiplii lui: 22, 33, 44, 55 etc.) devenise în ochii lui Grenadă un termen dat, o somaţie formulată.
– ‘Re-ai tu al dracu’, Goma!, a făcut Grenadă cu obidă. Uite cu cine ne-am prins noi boii-n jug! De când mama m-a făcut, n-am mai întâlnit un animal ca tine!
– Mai bine mai târziu decât niciodată – ca să nu vă rămân dator cu proverbele. L-aţi întâlnit acum! Vă recomand să nu mă uitaţi, fiindcă nu sunt o excepţie. Ne-am mai schimbat şi noi, victimele, domnule colonel, nu mai «colaborăm» cu ancheta, fără condiţii...
Grenadă şi-a tras un scaun şi s-a lăsat să cadă. Era istovit:
– Ştiai că te liberezi la 11 mai..., a reluat.
– Sau pe 9, sau pe 7 mai...
– Sau pe pizda mă-tii, futu-ţi cristoşii mă-tii de bandit!, a explodat el, a sărit de pe scaun, gata să mă lovească.
Dar nu m-a lovit. A continuat să se plimbe, greu, de parcă ar fi tras în jug.
– Ştiai! Ştiai de la l aprilie! De unde ştiai?
– Nu răspund! Secretul meu.
– Poţi să spui, că acum şi-aşa...”.
De „sus” vine ordinul ca Goma să fie salvat de urgență, așa că e dus la „Spitalul MAI «Victor Babeş». Bietul Babeş, colaborator al lui Pasteur, cui împrumutase el numele: Atelierului de Reparat Securişti.” Este însoțit de medicul de la Rahova, Doctorul Servietă, care-i înmânează medicului de la Babeș, Generalul, o hârtie cu numele pacientului – Consemn X. Am găsit în dosarul penal al lui Paul Goma mai multe „urme” ale metodologiei „umaniste” folosite de Securitate. Neliniștea administrației penitenciare este surprinsă în această apostilă a col. Gheorghe, lăsată pe o fișă completată de medic:
Dr. Radu,
În fiecare zi sau ori de câte ori este nevoie, arestatul să fie consultat şi tratat. Paza arestatului se va face în regim de [?] urgenţă. Lt. Col. s.s. indescifrabil [Vasile Gheorghe] 03.05.77”. Data este grăitoare. Pe 6 mai a fost eliberat, nu înainte ca Pleșiță să facă „onorurile”.
Simțind că situația scapă de sub control, că tovarășul suprem îl va găsi răspunzător pentru defăimarea României în lume [sic] („A venit ministrul. Şi m-a trezit cu zbierete: urla la Grenadă. Grenadă a zis că doctorul. A venit doctorul şi ministrul a răcnit la doctorul, că ce mi-a făcut, că-l împuşcă pe doctorul, că şi-aşa duşmanii zbiară că-i tratăm, ce dracu mi-a dat, de m-a adus în halul ăsta, că nu-mi pot da drumul aşa...”). Pleșiță urlă amenințător la col. Gheorghe, care aruncă vina asupra medicului. Eterna poveste a nodului gordian românesc, din cauza căruia „procesul comunismului” a devenit caduc din fașă. După 25 de ani de libertate, au fost găsiți vinovați câțiva acari. Cei de la butoane niciodată.
„Nu-mi aduc aminte ca în noaptea de 5 spre 6 mai 1977 să fi visat ceva, cu atât mai puţin liberarea. Cred că mi-a fost rău, dar nimic alarmant, probabil mă sufocam, pentru că dimineaţa colegul mi-a spus că horcăisem de moarte.
Imediat după deşteptare, inima mi-a dat iar de furcă: bătăi neregulate, dublate, întârziate, zvârcolituri dureroase şi o senzaţie terifiantă de cap-mare. Aveam un cap prea mare, prea greu, dificil de păstrat pe umeri şi mai ales de dirijat, în echilibru, la, cică, locul lui, prin lumea asta mare, cu drumuri numai serpentine.”
Consemn X a supraviețuit. În ciuda Securității. Datorită oamenilor liberi din afara „perimetrului” controlat ideologic. Și a mai scris o carte.








2 comentarii: