duminică, 26 noiembrie 2017

despre dubla/ tripla? măsură


Lumea editorială românească și publicul ei

(Sau, cu o expresie populară: Cum să faci din „rahat” bici și să mai și pocnească)

Nu a devenit periculos doar scrisul fragmentar pe facebook, ci scrisul în general. Pe fb toată lumea se repede și calcă în străchini, fie din necunoaștere (dar atunci de ce nu se abține), fie pentru că sub tensiunea răspunsului în direct și a postării lapidare este mai mult decât probabil ca preopinenții să ajungă la neînțelegere și chiar la conflict. Cu scrisul/ publicatul în general a devenit periculos din cauza nepăsării generale învăluite într-un sos grețos de implicare emoțională nedublată de stăpânirea subiectului și de discernământ, a scăderii apetitului pentru citit, a nervozității cotidiene care îndepărtează de tihna intimității. Cititul unei cărți este, orice s-ar spune, un gest de intimitate, chiar și atunci când în tren/ metrou/ tramvai încerci să te izolezi fonic, prin puterea minții, de zgomotul de fond.
Inflamarea mediatică și, mai ales, de pe rețelele de socializare determinată de recenta demisie a directoarei de la Humanitas dintr-o funcție care nu-i pune în pericol existența (din bordul AER) a avut iar darul de a „împărți” comentatorii în simpli oameni cu păreri (potrivite/ nepotrivite, apropiate/ depărtate de adevăr) și „fanatici” (pro/ contra). Înțeleg că demisionara și-a interpretat gestul ca fiind unul de onoare, prin care să sublinieze implicit diferența de nivel principial-moral dintre cele două edituri Humanitas – Rao.
Scriam ieri, pe facebook:
     Nu strică să ne amintim din când în când că suntem o naţie care practică, vorba lui Goma, curluntrismul, dubla măsură, şi chiar tripla... gestul de ieri al unei directoare de editură mă lasă mai neentuziasmată ca niciodată, căci Gaudeamusul și lumea editorială în general au văzut muuulte în ultimii 20 de ani şi nu s-a șifonat principialitatea nimănui. Ba, dimpotrivă. Când Humanitas a reeditat memoriile lui Ioanid cu banderola „Un Soljenițîn român” nu a fost un act de înaltă moralitate și cultură. Ion Simuț îl numește: „un gest imoral, pentru că e nedrept şi resentimentar. Nu e o simplă şi inocentă eroare publicitară, ci o enormă şi simptomatică ingratitudine faţă de cel mai important disident român.”

„Un Soljenițîn român”, pliantul de promovare al ed. Suhrkamp,
1971, pentru romanul „Ostinato”
Ceea ce a încercat (și a reușit în bună măsură) editura Humanitas să facă în 1999, reeditând Închisoarea noastră cea de toate zilele, de Ion Ioanid, și aplicându-i pe banderola de promovare sintagma cu care toată lumea îl asociază pe Paul Goma: „Un Soljenițîn român”, este mult mai grav decât ce a făcut editura Rao în 2017, publicând cartea unui om politic dovedit penal. Dacă Dan Voiculescu are dreptul constituțional să publice (aici nu mă refer și la implicațiile morale vizând editura), Gabriel Liiceanu și echipa redacțional-piaristică a ed. Humanitas nu aveau dreptul intelectual și moral să „creeze” un substitut pentru Goma. Cine s-a bucurat cumpărând o carte de Ioanid cu această banderolă arată incultură și/ sau o crasă lipsă de discernământ. Iar Ion Ioanid, ale cărui volume de memorii le-am citit în prima ediție (ed. Albatros, 1991), nu este deloc inocent și scuzabil, deoarece ne-a părăsit abia în 2003...
Și nu este singurul exemplu pe care îl pot invoca în situația creată de gestul „spectaculos” al Lidiei Bodea, care nu este decât o modalitate de a atrage interesul spre Humanitas și de a arunca o lumină defavorabilă asupra ed. Rao, din încă nu știu ce motive. Cel puțin așa se vede din locul marginal în care sunt eu. Humanitas putea să tragă mai bine de frâiele înspumaților cai ai eticii (mai ales că a practicat mereu „minima moralia”...) și să-și dea demisia după încheierea Gaudeamusului. Gestul nu-mi pare deloc inocent, mai ales sub impulsul exprimării Adevărului stăpânit de urgența clipei, așa cum se sugerează. Ci, dimpotrivă, deliberat, bine gândit. Pentru că la câte mizerii editoriale au fost lansate de-a lungul anilor la Gaudeamus e întristător să te pui în ipostaza de Ioană d’Arc a lumii editoriale când sub firma editurii pe care o conduci s-au petrecut lucruri mult mai grave din punct de vedere al impactului intelectual, moral și istoric. Când Humanitas a topit în 1992 tirajul romanului-document Culoarea curcubeului (nu Culorile...!, cum – iar a greșit /?/ Humanitas, publicând cartea cu alt titlu decât cel corect), pe care o publicase în 1990, când toată lumea românească era însetată de cărți libere, de care nu avusese parte înainte de 1989, mai ales cartea unui scriitor celebru, pe care îl auzise și despre care auzise atât de multe de la Radio Europa Liberă... cum spuneam, cartea a fost topită fără să fi fost (prea) distribuită. Oare de ce? Am tot scris despre asta... iar răspunsul l-a dat cel „zilnic ucis ritual” (o expresie pe care Paul Goma o folosește în Dialogul cu mine, apărut în 2008 la ed. Vremea). Că Bodea nu lucra la Humanitas în 1992? Nici noi nu eram născuți în timpul crimelor legionare și comuniste, ceea ce nu înseamnă că nu le asumăm.
Să ne mai amintim și de lipsa de reacție a celor care contau atunci, așa cum contează și azi în spațiul public, când Goma a fost ostracizat de Nicolae Manolescu („Adio, domnule Goma!”, revista „România literară”, 1998)? Sau cazuri mai „mărunte” când mari eseiști/ scriitori/ critici literari/ politologi și analiști discută-scriu cu mare aplomb analitic despre teme generoase, cum ar fi opoziția- disidența și își încep demonstrația cu exemple de după 1980? Să vorbim despre onestitate intelectuală? Pe care – ce glumă! – adepții „rezistenței prin cultură” antedecembriste o enumeră printre formele de opoziție-rezistență-disidență...
Vreau să fie clar, nu am boicotat niciodată vreo editură, dacă nu a făcut-o singură, prin prețurile practicate. Sunt, totuși, un cercetător cu salariu mizerabil. Am cumpărat cărți de la Humanitas, când am avut neapărată nevoie. Pentru un istoric sunt cărți care trebuie să stea mereu în raftul de lângă masa de lucru.

E mult de discutat aici, există mereu riscul și chiar se întâmplă ca abuzivii de toată ziua, cu surâsul „sacru” al elitismului pe față, să monopolizeze (și chiar au făcut-o, în timp ce noi ne rupem creierii, defulându-ne pe facebook) spațiul public al exprimării ce lasă urme în conștiința publică. Spune-mi care-ți sunt modelele, ca să-ți spun cum e viitorul tău.
Ieri, la lansarea volumului coordonat de Marius Oprea, autori Stejărel Olaru și subsemnata (o reeditare la care am ajuns autoare prin atașarea unui capitol cu și despre femeile implicate în Revolta din noiembrie 1987): Ziua care nu se uită. Revolta brașovenilor din 15 noiembrie, au asistat câțiva oameni. Ceea ce l-a determinat la final pe Marius să facă o remarcă amară și cât se poate de adevărată: adepții și simpatizanții lui Iulian Vlad, unul dintre criminalii celor din 1987, sunt mult mai numeroși decât cei care arată respect față de victimele aceluiași. Nu sunt doar mai numeroși, dar ei creează curent de opinie, lasă urme în mentalitate. Sunt creatori de mentalitate securistă, la 28 de ani după o revoluție împotriva comunismului. Cine poartă responsabilitatea pentru această situație?
Eu mi-am încheiat cele câteva fraze (o scriitoare care se lansase înainte ne-a consumat 30 de minute, adică jumătate, din timpul alocat lansării noastre, făcând pe vedeta, nu era de ajuns că dă autografe, mai vorbea și câte cinci minute cu fiecare cititor...) cu un fragment din Simone Weil, Înrădăcinarea. Preludiu la o declarație a datoriilor față de ființa umană, apărută postum, în 1949, traducere datorată lui Ovidiu Nimigean, care mi-a permis să citez, fiind o traducere inedită, căruia îi mulțumesc și aici, i-am mulțumit și ieri la lansare. Sunt curioasă dacă s-ar vinde... Cartea este cutremurător de actuală. Ceea ce ne arată măcar două lucruri: că noi nu mai avem ce inventa în materie de principii și că probleme ca trecut/ memorie, moralitate, suferință, dezrădăcinare etc. nu pot fi tratate cu dublă măsură:

„Ar fi zadarnic să ne întoarcem fața de la trecut pentru a gîndi exclusiv la viitor. Este o iluzie periculoasă să crezi că ai găsit astfel o soluție. Opoziția între viitor și trecut este absurdă. Viitorul nu ne aduce nimic, nu ne dă nimic; noi sîntem aceia care, pentru a-l construi, trebuie să-i dăm totul, chiar și viața însăși. Însă ca să dai, trebuie să ai ce da, iar noi nu posedăm altă viață, altă sevă decît comorile moștenite de la acest trecut, digerate, asimilate, recreate în noi. Dintre toate nevoile sufletului uman, nu există una mai plină de forță decît trecutul. (...) Trecutul distrus nu revine niciodată. Distrugerea trecutului este probabil cea mai mare crimă. Astăzi, conservarea puținului rămas ar trebui să devină ideea noastră fixă.”

P.S. De fapt, de aici a pornit scrierea textului de mai sus...
Azi, la o postare a scriitorului Cristian Fulaș despre tema Rao-Voiculescu, anume despre „fanatismul” celor care au declarat că vor boicota editura... am scris:

Strict referitor la Rao-Voiculescu, ai şi tu dreptate, dar postarea ta m-a dus cu gândul la faptul că dacă orice criminal are dreptul la apărare, asta nu înseamnă că orice avocat e obligat să îl apere; pe de altă parte, un medic e "obligat" să acorde primul ajutor/ salveze viața oricui, chiar dacă e criminal. Un editor unde se situează pe o scală de la avocat la medic?


Nu s-a prea înțeles ce am vrut să spun... Am ales să dau curs tot mai rar comentariilor pe facebook.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu