marți, 23 ianuarie 2018

„Ce ne-am fi făcut dacă în lumea timorată nu ar fi existat un Emil Căpraru...”


EMIL CĂPRARU
(1923-2018)


dr. Emil Căpraru, decembrie 1958, dosar de anchetă, CNSAS
Născut pe 27.09.1923, în com. Mihăiţa, raionul Filiaşi, regiunea Craiova, în familia lui Constantin și a Ioanei, de origine ţărănească, Emil Căpraru a făcut studiile primare în localitatea natală, apoi a urmat cursurile Colegiului Naţional „Carol I” din Craiova, pe care l-a absolvit în 1943, în același an fiind admis la Facultatea de Medicină Umană din București, pe care o va absolvi cu specializarea Pediatrie, în 1949. Căzut prizonier la Stalingrad, tatăl a decedat la scurtă vreme, astfel încât, Emil şi cei doi fraţi ai săi au rămas numai în îngrijirea mamei. După terminarea facultăţii, a urmat stagii de pregătire profesională: externat, internat la Spitalul de Stat nr. 12 „Elias”, Secţia Pediatrie – fiecare având o durată de şase luni, secundariat – la spitalul „Panduri”, timp de doi ani, şi preparator la Leagănul „Sfânta Ecaterina” – Casa de copii nr. 1 (1948-1952); asistent universitar la clinica de Pediatrie (1952-1958), redactor la Editura Medicală, până în 1958. Pentru două luni și jumătate, octombrie-13 decembrie 1958, a fost medic la Spitalul de copii „23 August”, fost „30 Decembrie”, actualul Spital Clinic de Copii „Prof. Dr. Victor Gomoiu”. Va fi reîncadrat aici după eliberarea din detenția politică, până la pensionare (1964-1986).
Imparţialitatea şi moderaţia constituie motivele pentru care, în anul III de studii (1946), Emil Căpraru a fost propus şi ales cu majoritate de voturi secretar general al Societăţii Studenţilor în Medicină din Bucureşti (SSMB). Constituirea Frontului Democraţiei Universitare (FDU), transformat la al doilea Congres Naţional (25-27 mai 1947, Cluj) în Uniunea Naţională a Studenţilor din România (UNSR) a determinat o ofensivă ideologică fără precedent în mediul universitar. Implicarea în ajutorarea studenţilor în anii de maximă ofensivă ideologică (1946-1958, cu paranteza dintre 1948-1952, când a întrerupt legăturile cu lumea studențească) va atrage în cele din urmă eliminarea medicului din viața socială și profesională. În calitate de secretar general al SSMB şi, în acelaşi timp, de persoană de legătură cu Oficiul Universitar şi de reprezentant al studenţilor Facultăţii de Medicină Umană şi al SSMB pe lângă acest oficiu, participa la acordarea de burse și de cazare în căminele studențești. Unele burse erau în bani, altele în cartele pentru cămin și cantină, la cererea studenţilor. Bursa însemna casă şi masă, dar existau şi burse ce constau numai în masă (cantină). În urma acestor alegeri din 1946, s-a decis ca facultățile să-și exprime cererile numai prin intermediul a doi delegați, conform unor norme fixate de Rectorat. Comitetul SSMB a fost reprezentat de Emil Căpraru, în timp ce FDU a fost reprezentat de un delegat filocomunist. Pentru a rezista în ipostaza de apărător al drepturilor studenților, la scurtă vreme a devenit membru al PMR, fiind „demascat și exclus” în 1958, în preajma arestării.
„Am dat cartele tuturor, indiferent că erau comuniști sau legionari, țărăniști sau liberali! Erau toți colegii mei și majoritatea erau buni”, mărturisește Emil Căpraru după mai bine de 6 decenii de la evenimente. Ca adept şi practicant al rezistenţei anonime împotriva comunismului, respecta o normă de conduită deprinsă în familie şi în şcoală: fiecare să încerce să facă bine în locul în care se află. În timpul studenţiei a avut şi două exemple majore de rectitudine morală, care şi-au lăsat amprenta asupra celor implicaţi. Toamna anului 1944 a marcat Facultatea de Medicină din cauza unei adunări în care Consiliul profesoral a fost hărţuit de un grup de presiune comunist. „Progresiștii” cereau să se renunţe la autonomia universitară şi să fie înlăturat de la conducerea facultăţii decanul Vintilă Ciocâlteu, profesor de biochimie, cu studii în străinătate, ca marea majoritate a corpului didactic la acea dată, absolvent şi diplomat al unei universităţi din Anglia, foarte agreat de studenţi. În timpul discursului de apărare, Ciocâlteu a făcut un accident vascular cerebral şi a murit pe loc. Evenimentul a ajuns imediat la cunoştinţa studenţilor, facultatea de Medicină a fost străbătută de strigăte şi manifestări împotriva regimului. Întâmplarea a avut un ecou important în conştiinţa studenţilor din Bucureşti.
Următorul decan ales a fost Grigore T. Popa, cu vederi socialiste, transferat de la Iaşi la Bucureşti, la Catedra de Anatomie. Făcuse, de asemenea, studii în Anglia. Asemeni lui Ciocâlteu, avea o cultură umanistă de excepție. Şi el a intrat în conflict cu puterea comunistă, care a încercat să îl aresteze. Apărat de studenţi, Gr. T. Popa a putut fi ascuns, între timp îmbolnăvindu-se de insuficienţă renală şi decedând în iulie 1948. A fost tratat subversiv de conferenţiarii din corpul medical de la Facultate – Theodor Burghele, viitor ministru al Sănătăţii, şi de nu mai puţin celebrul profesor Ion Juvara.
Nemulțumirea generală exprimată de profesori și de studenții de la Medicină a fost reală și nu se asorta cu planurile partidului comunist, aflat în plină luptă de „cucerire a puterii”. Este de înțeles că orice astfel de mișcare potrivnică era sortită „stârpirii din rădăcină”, cum se exprimau agitatorii și propagandiștii de partid, sub una din etichetele convenabile din punct de vedere ideologic, etichetări ce vor atrage în majoritatea cazurilor condamnări pentru apartenență la „mișcări contrarevoluționare”, sub acuzații ca „fascist”/„legionar”, „burghezo-moșier”, „chiabur”, „exploatator”, cu toate variantele limbii de lemn pe care le întâlnim în actele de acuzare.
În perioada 1952-1953, ca proaspăt asistent al prof. Alfred Rusescu, Emil Căpraru a făcut parte din comisiile de examinare în calitate de secretar de comisie pe lângă prof. N. Lupu. Astfel, a înlesnit pătrunderea câtorva zeci de candidaţi cu probleme de dosar, într-un moment ideologic și politic foarte dificil. Pe candidații cu „origine nesănătoasă” ori cu părinți arestați i-a îndrumat cum să completeze autobiografia, la rubrica despre părinţi, cum să mascheze criteriile urmărite de autorități. Un exemplu concludent este cel al Sandrei Boian-Lahovary (verișoara lui Ion Ioanid), care își amintește că a reuşit să se înscrie la Şcoala Medie Tehnică Sanitară, „unde cercetarea originii sociale era mai puţin activă decât la un liceu teoretic. La sfatul şi cu ajutorul unui profesor al şcolii, dr. Emil Căpraru, am făcut o nouă autobiografie în care l-am declarat pe tata mort pe front (minciună mai greu de descoperit)”.
Mulți foști colegi de facultate sau foști deținuți politici, ajutați în timpul studenției de către Emil Căpraru, confirmă acest lucru. Între aceștia, Cicerone Ionițoiu, student la Istorie şi membru al Tineretului Universitar Naţional-Ţărănist, fost coleg de liceu, al cărui prieten a rămas până la moarte, pe care Emil Căpraru nu l-a ajutat doar ca student, ci şi ulterior: „Ce ne-am fi făcut dacă în lumea timorată nu ar fi existat un Emil Căpraru sau un Nelu Roșculescu, care au știut să se dăruiască pentru primii, pentru familiile acestora, atunci când cei mai mulți oameni se ocoleau unul pe altul. Și au făcut-o cu dragoste și dezinteres, îmi amintesc de riscul ce și-l lua Emil Căpraru, găzduindu-mă când veneam înarmat din munte sau aprovizionându-mă când nu puteam circula la lumina zilei.”
Medicul cardiolog Dionisie Stoenescu, arestat pe 6 decembrie 1956, deşi într-un an mai mic de studiu la Facultatea de Medicină din Bucureşti, l-a cunoscut pe Emil Căpraru în căminul SSMB, amintindu-şi că acesta îi ajuta pe toţi studenţii în funcţie de situaţia lor şcolară şi de venituri, în contextul unor presiuni ideologice din ce în ce mai mari.
Lupta pentru normalitate, rezistenţa prin propriile forţe la comunizarea minţii, nu s-a limitat în cazul medicului la ajutorarea studenţilor consideraţi indezirabili, indiferent de originea lor etnică, socială sau de afilierea politică. În timpul revoltei maghiare de la Budapesta, din 1956, împreună cu alţi colegi de la Editura Medicală, medicul a scris şi transmis mai multor instituţii şi unor personalităţi din domenii specifice scrisori anonime în care atrăgea atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă regimul comunist. Spera ca în felul acesta să participe la menținerea unei conştiinţe a libertății.
Emil Căpraru a fost arestat pe 13 decembrie 1958, după câţiva ani de urmărire şi supraveghere informativă, urmărire care nu a putut proba nimic împotriva medicului, pe care, iniţial, Securitatea a intenţionat să îl lege de celebrul în epocă specialist ORList Aurel Marin, pentru a însăila în jurul lor un lot imens al mediciniştilor. Supravegherea operativă şi agentura s-au soldat cu un eşec total în această privinţă. Cei doi medici nu aveau nicio legătură. Singurele „probe” prezentate de Securitate și de Procuratură sunt declarațiile date de câțiva studenți în timpul demascărilor de la Pitești, pe baza cărora s-a confecționat un caz de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, prevăzută de art. 209 pct. 1 C.P., pentru care a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică şi 8 ani de degradare civică. Soția, Herta Căpraru, studentă în an terminal la Medicină, a fost exmatriculată. A rămas singură cu fiul în vârstă de numai un an.
Pretextul pentru inventarea unui lot și pronunțarea unei condamnări atât de mari l-a constituit, în realitate, comportamentul normal pe care Emil Căpraru l-a avut față de semenii lui, într-o epocă în care oamenii erau presați să devină docili și conformiști ideologic. Declarațiile câtorva studenți terorizați și desfigurați moral în reeducarea de la Pitești nu au reușit să furnizeze temeiul pentru un lot care să servească scopului Securității: de a arăta cât de mare este „trădarea”, „complotul legionar” împotriva regimului comunist. Pentru a justifica o pedeapsă mare, Procuratura a inventat în cele din urmă un lot de numai două persoane. Celălalt membru al lotului a fost medicul Gheorghe Soroiu, care și-a terminat studiile după eliberarea de la Pitești (și cu ajutorul cărților și cursurilor primite de la Emil Căpraru ) și care a fost principalul martor împotriva colegului său. El avea să joace rolul țapului ispășitor, fiind rearestat și condamnat la 16 ani de muncă silnică şi 6 ani de degradare civică, nu pentru vreo vină reală, ci pentru că în timpul demascărilor din reeducare a declarat că Emil Căpraru l-a ajutat în timpul studenției, așa cum îi ajutase legal pe toți cei care îndeplineau condițiile impuse de Rectorat. Uneori, însă, a ocolit directivele venite de la partid, care încălcau drepturile individului: „Din 1947 până în 1948, la arestări, a fost perioada studenţiei, când am fost la Oficiul Universitar şi am dat burse, ajutoare; între 1948-1952 a fost o perioadă în care nu am avut absolut niciun contact, a fost de pregătire profesională; între 1952-1958 am intrat în învăţământ şi am desfăşurat două linii: una personală – lupta pentru normalitate prin competenţă (veneau ordine despre Pavlov, de exemplu – reflexele condiţionate, umanismul socialist, educaţia conform cu Makarenko, şcolile medicale ruseşti cu Lîsenko, Bîkov, Lepeşinskaia ş.a.m.d. – pe care nu le aplicam), făceam parte din multe comisii de specialitate, tezele de doctorat, de exemplu, de la catedra prof. Rusescu, eu şi cu încă o colegă le-am verificat pe toate; a doua linie: a dreptăţii, eram preocupat să nu nedreptăţesc pe cineva, ţinându-mă de criteriul profesional”.
În anchete, Emil Căpraru a rezistat, refuzând să-și implice colegii, luând asupra sa responsabilitatea tuturor scrisorilor anonime atașate dosarului, pentru a-i proteja pe cei cărora le fusese coordonator, în calitate de redactor-șef. Anchetatorii nu au putut obține nici măcar un nume pentru a fi compromiși ori arestați alți oameni, medicul riscându-și sănătatea și viața. În urma bătăilor în cap, suportate în penitenciarul Jilava cu un an înainte de eliberare, în timpul a ceea ce Securitatea numeşte „măsuri întreprinse pe linia reeducării”, sau într-un limbaj mai neutru „suplimente de anchetă”, medicul nu a mai auzit cu o ureche și i-a fost afectat nervul optic, pierzându-și la începutul anilor 2000, treptat, apoi, definitiv vederea. După 6 ani de detenție la Uranus, Malmaison, Jilava, Salcia și Grădina, cu două paranteze de maxim 5 zile la Aiud și Galați, a fost eliberat în baza Decretului nr. 411/ 1964 de la Salcia, unde fusese transferat în vara anului 1963 pentru „reeducare prin muncă”. Exceptând perioadele de anchetă de dinainte de proces, încheiat cu Sentinţa nr. 544/ 26 mai 1959, a executat cea mai mare parte a pedepsei în penitenciarul de tranzit Jilava. Ceea ce arată, între altele, că proiectul Securității de a-l transforma în „trădător” („infiltrat în partid”, „legionar”) și de a-l reeduca a eșuat.
Cu precădere în anii 1970-1980, medicul era căutat de părinți îngrijorați pentru sănătatea copiilor lor, indiferent din ce colț al țării, de zona politică ori socială de care aparțineau: „medicina particulară a continuat în mod «ilegal», pentru că în faţa bolii şi a morţii fiecare este dezarmat. Noii conducători, de la activiştii de partid până la înalţii funcţionari ai statului, erau poate mai dezarmaţi decât populaţia obişnuită. Din convingere sau oportunism se considerau atei, dar îşi aminteau că sunt totuşi fiinţe trecătoare, supuse bolii şi morţii.” În fața bolii și a morții, medicul, ca și avocatul sau preotul, nu ține cont de criteriile rasiale sau politice, deoarece, „medicina nu este meşteşug, medicina e o ştiinţă şi e artă. Dacă o practici fără pregătire teoretică şi fără a o trăi ca profesie, ca misiune, nu eşti un medic complet”. Emil Căpraru a îngrijit bolnavi și în detenție, în lagărele de muncă Grădina și Salcia, atât deținuți, cât și membri ai administrației, pe copiii și soțiile acestora.
Din 1955 și până în 1989, medicul a fost „supravegheat” de Securitate prin două dosare de urmărire informativă, sub numele de obiectiv „Medicul” și „Pediatrul”. Din activitatea agenturii (majoritatea informatorilor sunt foști colegi de facultate, unii deveniți deținuți politici, colegi de la editură, din spital, vecini, administratori), reiese că toți se îndoiau că Emil Căpraru  a ajuns în închisoare pentru „activitate legionară” sau „contrarevoluționară”. Informatorii colportează prejudecăți și bârfe, dar și opiniile ferme, punctuale, admirative ale colegilor și superiorilor medicului. În 1978, Partidul și Securitatea nu mai vânau „legionari” ca până în 1964, acum aveau o nouă abordare. Dacă regimul Dej anihilase „dușmanii interni”, punând la punct și sistemul de ținere sub control a potențialilor „contrarevoluționari”, regimului Ceaușescu i-a revenit „sarcina istorică” de a se lupta mai ales cu „dușmanii externi” și de a le preveni intrigile „imperialiste”, inclusiv prin controlul vigilent asupra cetățenilor români care aveau „legături cu străinătatea”. Soția medicului era săsoaică, drept urmare, avea rude în străinătate. Amândoi aveau prieteni și colegi care emigraseră, în general din mediul lor profesional. Mai mult, împărțeau apartamentul de două camere cu un evreu parcă desprins din povești, Munișor Carol, și care avea o fiică adoptivă la Paris. După ce a fost eliberat, principala preocupare a supravegherii operative au constituit-o „legăturile cu străinii”. Până la căderea comunismului, Securitatea nu a reușit să depisteze (din interceptarea corespondenței și din ascultarea convorbirilor telefonice) altceva decât relații firești cu familia și puținii prieteni rămași după ce medicul și-a „pătat” dosarul.
În ultimele decenii ale regimului comunist, prin cartea Mama și copilul, Emil Căpraru  a devenit o personalitate profesională cu un loc aparte în conștiința medicală națională, unul dintre cei mai căutați medici pediatri din România, un clinician de excepție. Vocația profesională, competența și talentul medical au răzbunat anii în care s-a încercat scoaterea sa cu forța din viața de familie, din societate și din lumea profesională. Medicul pediatru Emil Căpraru a decedat în ziua de 17 ianuarie 2018, la Câmpina, și este înmormântat alături de soția sa, Herta, în Cimitirul Evanghelic-Lutheran din București.

Flori Bălănescu

text scris pe baza cărții-manuscris: EMIL CĂPRARU, Eliberarea memoriei (mărturisiri înregistrate, adnotate şi confruntate cu dosarele Securităţii de Flori Bălănescu)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu